Tranziția (perpetuă) de la sistemul totalitar sovietic la democrație a început înaintea proclamării independenței, prin organizarea, în februarie – martie 1990, a primelor alegeri parlamentare cât de cât libere din RSSM. În urma acelui scrutin bazat pe principiul pluralismului politic, a fost ales un Soviet Suprem cvasi-democratic și creată o alianță ad-hoc între agrarieni (parlamentari din fracțiunea „Viața Satului”, alcătuită din foști președinți de colhozuri și sovhozuri) și frontiști (deputații „Frontului Popular din Moldova” – în continuare FPM).
Colaborarea agrariano-frontistă a fost efemeră și conjuncturală, ambele grupări obținând ceea ce și-au dorit: unii legitimitate și accederea în funcții de conducere, iar alții continuitate și temperarea mișcării protestatare. Din păcate, Guvernul condus de către Mircea Druc a rezistat doar un an (25 mai 1990 – 28 mai 1991), însă a reușit să pregătească desprinderea (inițial) pașnică de imperiul muribund, înființând primele structuri de forță (poliția a înlocuit miliția sovietică; s-au creat trupele de carabineri, după modelul italian; a început reorganizarea serviciului de informații), introducând limba română în instituțiile de învățământ, opunându-se vinderii activelor întreprinderilor din RSS Moldova către cetățenii străini ș.a. În februarie 1993 a fost demis și primul președinte al Parlamentului Republicii Moldova – istoricul Alexandru Moșanu.
Pactizarea cu foștii nomenclaturiști a dus la discreditarea mișcării de renaștere națională și scindarea FPM în două partide: Congresul Intelectualilor (ulterior Blocul Țăranilor și Intelectualilor) și Frontul Popular Creștin-Democrat (FPCD), succesorul căruia a devenit PPCD. De reținut faptul că în calitate de președinte al FPM a fost ales Ion Hadârcă, iar al FPCD – Mircea Druc. Pe atunci, Iurie Roșca era încă un cvasi-anonim, ce se dădea drept militant al cauzei naționale ca mulți alți membri. Inspirându-se, probabil, din tactica lui Iosif Stalin, care și-a creat funcția de secretar-general al Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică, pentru a putea avea acces la toată corespondența cu organizațiile teritoriale și a-și elimina oponenții, Roșca s-a (auto)desemnat „președinte executiv” al FPCD la Congresul al III-lea din 1992. Așa și nu a fost elucidat cazul cu autobuzele pline de voluntari trimiși de Roșca să lupte cu separatiștii ruși, el eschivându-se să participe nemijlocit la conflictul militar de pe Nistru.
La alegerile din februarie 1994, Partidul Democrat Agrar și-a adjudecat victoria, obținând peste 43% din voturi, respectiv 56 de mandate în Parlament. Întrucât nu dețineau majoritatea absolută, agrarienii i-au cooptat la guvernare pe deputații Partidului Socialist și ai Mișcării „Unitate-Edinstvo”, adoptând Constituția Republicii Moldova, din a 3-a încercare și după o grosolană trunchiere a textului inițial. Se impune precizarea că din cauza mentalității comuniste a majorității agrariano-socialiste, legea fundamentală nu a fost supusă aprobării prin referendum și conține unele prevederi contrare actului fondator al statului (îndeosebi în ceea ce privește limba oficială, statutul de neutralitate, precum și existența „poporului moldovenesc”). Abia în 2013, la inițiativa deputaților liberali, Curtea Constituțională a interpretat hulitul articol 13, statuând că, în cazul unor divergențe, textul imuabil al Declarației de Independență prevalează asupra Constituției, ceea ce înseamnă că limba română a fost repusă în drepturi (și) la est de Prut.
Scrutinul prezidențial din 1996 i-a avut ca protagoniști pe doi foști nomenclaturiști: Mircea Snegur și Petru Lucinschi. În lipsa unei legi a lustrației și a condamnării definitive a regimului comunist de ocupație, cetățenii au trebuit să aleagă între un incompetent și un oportunist. În turul 2 a câștigat fostul prim-secretar al CC al PC din RSSM. Conflictul dintre puterea legislativă și cea executivă abia începea să mocnească, acutizându-se după alegerile parlamentare din 1998, când agrarienii nu au trecut pragul electoral, comuniștii l-au sărit cu peste 30% din voturi, iar celelalte 3 forțe „democratice” se sabotau reciproc. Profitând de neînțelegerile dintre componentele Alianței pentru Democrație și Reforme (ADR), președintele l-a desemnat pe același Ciubuc, aflat în exercițiul funcțiunii, pentru postul de prim-ministru. Astfel, relațiile dintre majoritatea parlamentară și șeful Cabinetului de Miniștri au fost tensionate din start, culminând cu demisia premierului în 1999. Succesorul său, Ion Sturza, a intrat pe ușa din dos (fiind varianta de rezervă, întrucât candidatura lui Serafim Urecheanu picase, iar „votul de aur” i-a fost oferit de către deținutul politic Ilie Ilașcu) și a ieșit pe fereastră (după cca 8 luni, cu restanțe la achitarea pensiilor și salariilor), fiind propus și, ulterior, demis de FPCD, care s-a retras subit de la guvernare și l-a lăsat fără sprijin politic.
Lupta acerbă dintre Legislativ și președintele Lucinschi a creat condiții extrem de favorabile pentru revenirea comuniștilor. Astfel, primele alegeri parlamentare anticipate din 2001 au fost câștigate covârșitor de partidul lui Vladimir Voronin (peste 50% din voturi sau 71 de mandate) și au consemnat un rezultat zdrobitor pentru toate celelalte formațiuni „anti-comuniste”. Contrar bunului simț, dar conform tradițiilor sovietice, Voronin a cumulat funcția de președinte al statului și cea de secretar-general al PCRM. Cei 8 ani de guvernare comunistă au însemnat subjugarea totală a instituțiilor publice, înflorirea corupției, limitarea dreptului la liberă exprimare, obstrucționarea și intimidarea presei, acapararea de către clanul Voronin a celor mai profitabile subdomenii ale economiei (resursele energetice, băncile, telecomunicațiile etc.) și, nu în ultimul rând, – ostracizarea românismului. „Restaurația” a fost completată și prin revenirea la simbolistica comunistă: portretele lui Lenin erau expuse în birourile demnitarilor, steagurile roșii cu secera și ciocanul erau fluturate la pseudo-sărbători precum „Ziua Comsomolului”, „Revoluția din Octombrie”, „Marea Victorie în Războiul pentru Apărarea Patriei” etc.
In 1991 miscarea de renastere nationala a cerut unirea cu Romania, dar a obtinut statul independent RM. Insa independenta noului stat ramane a fi una relativa.
25 ani poate e putin poate e mult pentru a incepe a reface o tara care a fost in miinile sovieticilor,insa totusi se vad schimbari spre bine,deci avem viitor!