Bogdan.I.pictura
Bogdan I a domnit patru ani în Moldova FOTO: ro.wikipedia.org

Până și cei mai neavizați cunosc legenda voievodului maramureșean Dragoș, care ar fi pornit la o vânătoare de bouri la est de Carpații Orientali și ar fi întemeiat în cursul râului Moldova, la sfârșitul sec. XIII sau la mijlocul sec. XIV, o „marcă” supusă Coroanei Ungariei. Fără a intra în detalii referitor la câți Dragoși au existat (cronicile menționează cel puțin doi: din Bedeu și din Giulești), în ce perioadă s-au manifestat și cât de important a fost rolul acestor căpetenii, consemnăm faptul că „Discălicatul” (termen introdus prima dată de Grigore Ureche în Letopisețul Moldovei) a precedat întemeierea celui de-al doilea stat medieval românesc de către Bodgan I, venit de asemenea din Maramureș.

Subiectul constituirii Țării Moldovei continuă să prezinte interes pentru medieviști, deși distinși istorici precum A.D. Xenopol[1], I. Bogdan[2], D. Onciul[3], Gh. Brătianu[4], P.P. Panaitescu[5], Șt. Ștefănescu[6], Ș. Papacostea[7] ș.a. au demonstrat, bazându-se atât pe izvoarele narative moldave, cât și pe cele documentare ungare, că originea „descălecătorilor” era indubitabil românească. Așadar, problema nu (mai) constă în cine erau „veneticii”, ci ce fel de sorginte aveau băștinașii. În pofida surselor istorice precare, românii de pe teritoriul Moldovei sunt atestați începând cu sec. al X-lea, când geograful armean Moise Chorenati relatează că la nord de Dunăre se află o ţară numită „Balak“, iar împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul îi menționează pe vlahi într-o scrisoare din anul 980. Apoi, persanul Gardizi, în lucrarea „Podoaba istoriilor”, scrisă în sec. al XI-lea, arată că tribul creştin „Rum“ era mai numeros decât maghiarii. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates afirmă, în sec. XII, că Andronic Comnenul, viitorul împărat, a fost prins la graniţa cu Galiţia de vlahi, adică undeva în zona Moldovei. Tot în cronica lui Choniates se vorbeşte despre ajutorul primit de Asăneşti din partea românilor şi cumanilor de la nordul Dunării, care ar fi trecut fluviul prin anul 1199 pentru a participa la luptele cu bizantinii.

Formarea statului feudal independent Moldova nu ar fi fost posibilă într-un timp relativ scurt dacă anterior nu ar fi existat formațiuni prestatale. Nicolae Iorga vorbea despre „Romaniile populare”, iar C. C. Giurescu îl completa prin explicarea rostului lor în crearea „țărilor” românești (Țara Maramureșului, Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, etc.). O asemenea entitate statală a fost și Țara Bolohovenilor, situată în nordul Moldovei, a cărei toponimie românească a demonstrat-o cu prisosință Al. Boldur[8]. Bolohovenii apar în Cronica Ipatiev din secolul al XII-lea, acolo unde se spune că la 1150 cneazul Haliciului Vladimir a trecut de orașul Bolohov, care se presupune a fi capitala voievodatului. La 1231, bolohovenii iau parte la războiul dintre regele Ungariei Andrei al II-lea şi cneazul Haliciului Daniil, luptând în armata ungurească. Mai apoi asediază Kamenetzul și luptă împotriva princepului Boleslav al Mazoviei.

În 1370, papa Urban al V-lea se referea la voievodul Laţcu cu formularea: „dux Moldaviensis, partium seu nationis Valachie” (trad. lat: „duce moldovean al părţii naţiunii valahe”), iar Antonio Bonfinius, italian la curtea regelui Matei Corvin, distingea Ţara Românească („montannae Daciae Caput nunc montannam Valachiam appelant”) de cealaltă Valahie, al cărei nume e Moldova („altera vero Valachia, cui Moldavia nomen est”)[9]. În fine, într-un act de danie către mănăstirea Bistriţa, datând din 1407, Alexandru cel Bun se intitula „domn a toată ţara Moldovlahiei”[10]. De asemenea, şi K. Marx operează cu termenul de Moldo-vlahie, care apare de mai multe ori în manuscrisele sale.[11]

Această sumară incursiune în desfășurarea primului descălecat al Moldovei a fost necesară pentru a șterge orice urmă de îndoială cu privire la originea românească atât a primelor dinastii (drăgoșeștii și bogdăneștii), cât și a populației majoritare din spațiul carpato-nistrean. Spunând „Moldova” subînțelegem „al doilea stat (medieval) românesc”. De aceea, toți cei care consideră Republica Moldova ca fiind succesoarea de drept a Țării Moldovei și se pretează asupra refacerii statului medieval trebuie să conștientizeze rolul definitoriu al elitei voievodale românești în crearea sa. Fără descălecătorii maramureșeni am fi fost încă multă vreme „călăriți” de alții.

În atare condiții, se impune cât mai grabnic un „al doilea descălecat” al Moldovei. Având în vedere exodul masiv al forței de muncă, depopularea satelor și orașelor, rusificarea mediatică perpetuuă, pauperizarea familiilor social-vulnerabile, delapidările din sistemul financiar-bancar, înflorirea corupției și cumătrismului, stagnarea sau mimarea reformelor ș.a. doar transformarea într-o „marcă” a României ne mai poate salva! Asemeni unui bolnav aflat pe patul de moarte, organismul statal dintre Prut și Nistru are nevoie urgentă de „transfuzie” demografică și instituțională. Or, acum e cazul să demonstrăm că sângele apă nu se face.


[1] A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. III Primii domni și vechile așezăminte (1290-1457), București, ed. „Cartea Românească”, 1926.

[2] I. Bogdan, Cronici inedite atingătoare de Istoria Românilor, București, ed. Librăriei Socecu & Comp, 1895.

[3] D. Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968.

[4] Gh. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, 1980.

[5] P.P. Panaitescu, Interpretări românești, ed. Enciclopedică, București, 1994.

[6] Șt. Ștefănescu, Tradiția daco-romană și formarea statelor românești de sine-stătătoare în Constituirea statelor feudale românești, ed. Academiei RSR, 1980.

[7] Ș. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, între Cruciată și Imperiul Mongol, ed. Enciclopedică, București, 1993.

[8] Al. Boldur, Istoria Basarbiei, ed. Victor Frunză, București, 1992.

[9] A. Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei, ed Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.66-71.

[10] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.81-82.

[11] K. Marx, Însemnări despre români, ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 104, 108, 113, 114 ş.a.

1 comentariu

  1. Aceste “descalecate” a lui Dragos si Bogdan au fost probabil masive si in forta , dar in cursulul istoriei aceste deplasari in dublu sens, de refugiu in arcul carpatin din cauza navalitorilor sau secetei si “descalecarea” apoi la sesuri din Ar-deal au avut loc destul de des cu o amploare mai mica sau nai mnare. Stefan cel Mare (bun strateg!) tinea proprietati in Transilvania in scop de refugiu. Fiului sau nelegitim Petru Rares I-a fost salvator refugiul in Ardeal.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*