Catalonia, Crimeea, Kosovo, Transnistria, Găgăuzia sunt cazuri atât de diferite încât comparația lor în lipsa unor delimitări clare este de natură să producă mai multe confuzii decât lămuriri. La o primă vedere par comparabile, însă în realitate doar forța este cea care determină rezultatul atins.
* * *
Societățile umane sunt influențate de 3 tipuri de forțe: ideologia, averea și violența care determină gradul de unitate într-o structură de tip statal. Cea mai des întâlnită determinare ideologică în alcătuirea unui stat este etnia – este comodă pentru că prin comunitatea de limbă, tradiții și obiceiuri este de natură să favorizeze unitatea, ușurează comunicarea și atingerea unui numitor comun în luarea deciziilor. Există și structuri statale de tip creuzet (precum Statele Unite sau Franța) unde identitățile etnice trec pe un plan secundar în favoarea unui ideal abstract care garantează un set de drepturi cetățenești și libertatea de ascendență socială. Există și structuri statale de tip creuzet forțat – precum Uniunea Sovietică sau Federația Rusă de azi unde unitatea este menținută prin impunerea cu forța a unei ideologii care în realitate nu este coerentă și consecventă în aplicare.
Producerea averii este un alt element al unității unei structuri statale. Succesul economic, capacitatea de a genera prosperitate pentru proprii cetățeni poate genera coeziune socială chiar în lipsa unei comunități de factură etnică – doar că această prosperitate trebuie să fie garantată pe termen lung.
Nu în ultimul rând elementul de violență statală – de la poliție la armată – generează coeziune prin garanția că forțele exterioare pot fi respinse, că securitatea și ordinea internă sunt menținute, iar în cazuri extreme de diviziune ideologică sau economică violența statală poate fi folosită pentru contracararea secesionismului.
* * *
Egoismul economic este unul dintre cele mai invocate argumente pentru autonomiile / secesiunile din lumea actuală – în trecut argumentul etnic era mult mai prezent, deși a rămas uzitat și în ziua de azi. ”Regiunea noastră produce / contribuie la buget mult mai mult decât celelalte regiuni; corect ar fi să poată dispune de acest surplus de avere cei care îl produc” – aceasta este esența egoismului economic care fundamentează economic cele mai multe mișcări autonomiste/ secesioniste.
În realitate orice regiune eficientă din punct de vedere economic este încadrată într-un sistem mai amplu, într-o rețea de schimb materii prime/ produse finite, într-un sistem monetar stabil, un sistem politic care garantează coerența legislativă etc. Mai pe scurt, succesul economic al unei regiuni nu se bazează (mai ales în ziua de azi!) exclusiv pe forțele și resursele respectivei regiuni – întotdeauna este vorba de integrarea coerentă într-un sistem mai mare.
Iar dispariția sistemului / retragerea din el duce mai întotdeauna la anularea succesului economic. Cel mai la îndemână exemplu în acest sens este Transnistria. O regiune eficientă din punct de vedere economic în interiorul sistemul sovietic a ajuns o ruină la un sfert de secol de la dispariția sistemului. Doar violența statală și paravanul forțelor militare ruse împiedică în prezent colapsul total al Transnistriei. Fără surse proprii de materii prime și în contextul dispariției forței de muncă și a piețelor de desfacere capacitățile de producție ale Transnistriei s-au transformat în mormane de fiare învechite, o tehnologie de muzeu de care nu mai are nimeni nevoie. Exemplul Transnistriei ar trebui să fie prezent în mintea tuturor celor care invocă argumentul egoismului economic regional.
* * *
Factorul etnic rămâne extrem de activ, în ciuda curentului ideologic care îi respinge validitatea. În Germania landurile componente beneficiază de o autonomie care frizează independența – iar coeziunea statală se sprijină pe comunitatea de limbă și tradiții în paralel cu un sistem de echilibre legale care garantează respectarea drepturilor cetățenești, astfel încât autonomia/ separatismul sunt privite cu mirare.
Problemele apar când factorul etnic este supus purificării, în momentul în care violența statală este utilizată pentru modificarea acestuia. Fosta Iugoslavie devenise un focar de instabilitate regională după o serie de conflicte extrem de sângeroase care aduseseră în Europa modelul luptelor tribale din Africa. Sistemul politic și legal al fostei Iugoslavii nu a făcut față schimbărilor generate de încheierea Războiului Rece. Intervenția externă a devenit obligatorie în momentul când conflictul iugoslav amenința să se ”exporte” în țările din jur. Factorul etnic care a dus la declanșarea războaielor iugoslave a fost susținut de ”privatizarea” violenței, care a încetat să mai fie monopol de stat și a devenit o ”investiție privată”. Factorul etnic și privatizarea violenței sunt ingredientele care au garantat sprijinul extern pentru separarea provinciei Kosovo. Argumentul istoric și cel economic au dispărut în fața amenințării violenței. În mod cert ar fi fost de preferat menținerea unei Iugoslavii care să asigure perpetuarea unui sistem economic viabil – însă structura politică a fostului stat nu a făcut față tranziției.
* * *
Crimeea este cazul definitoriu pentru aplicarea violenței statale. Din punct de vedere etnic și economic regiunea nu a ridicat probleme deosebite – mai bine zis aceste elemente au fost dintotdeauna secundare față de chestiunea militară: elementul cheie a fost aici baza navală a Federației Ruse. În momentul în care existența acestei baze a fost amenințată a urmat o reacție violentă: regiunea a fost ocupată militar și anexarea a fost justificată printr-un referendum desfășurat sub ocupație. Violența statală a fost factorul definitoriu în Crimeea – și așa va rămâne pentru multă vreme.
* * *
În Catalonia lipsește deocamdată elementul violenței stradale. Acțiunile polițienești din ziua referendumului pentru independență au fost în realitate extrem de limitate, fără să fie înregistrate cazuri de folosire a armelor de foc. Avem în Catalonia până acum egoismul economic și factorul etnic, lipsește până acum violența. Guvernul central de la Madrid încearcă să traverseze criza catalană fără să folosească violența statală extremă – situația se va schimba fundamental în momentul în care (dacă!) va fi tras primul foc de armă și va fi înregistrată prima victimă. Până atunci avem un joc de-a șoarecele și pisica în care guvernul de la Madrid și separatiștii de la Barcelona încearcă succesiv să se atragă în capcană. Iar guvernul de la Madrid are legitimitatea acțiunilor de partea sa – dacă va reuși să organizeze cu succes alegerile din Catalonia și să redea autonomia regiunii cu o nouă guvernare locală atunci Spania va trece cu bine peste criza catalană.