De ce românii au trăit (și mai trăiesc) separați în două state românești?

Deși o pleiadă întreagă de cercetători, atât autohtoni, cât și străini, au oferit deja răspuns(uri) la această întrebare, subiectul genezei statelor medievale românești continuă să provoace interes în rândul celor mai puțin avizați. În condițiile în care propaganda șovină („jandarmul român nu va fi la noi stăpân”), politizarea excesivă („Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri”) și mistificarea abuzivă („statul moldovenesc a apărut înaintea celui românesc”) câștigă teren în fața discursului deseori alambicat al istoricilor, ne propunem să explicăm pe înțelesul tuturor de ce Moldova și Muntenia au fost separate timp de 500 de ani (1359 – 1859), iar „succesoarele” lor încă rămân dezbinate.

Sursa foto
Sursa foto

Procesul de romanizare și invaziile barbare au făcut din spațiul carpato-danuabiano-pontic un creuzet în care s-a plămădit poporul român. Aflați la periferia defunctului imperiu, strămoșii noștri s-au creștinat în mod firesc (spre deosebire de toți vecinii, impuși de suveranii lor să se convertească) și s-au organizat în obști sătești. Nicolae Iorga a denumit aceste comunități drept Romanii populare, iar cronicile maghiare (Gesta Hungarorum), bizantine (Niketas Choniates), slave (Letopisețul Ipatiev), precum și documentele de arhivă (Diploma Ioaniților, Bula papală cu privire la Episcopia Cumană) confirmă existența unor formațiuni prestatale slavo-române în sec. IX-XIII, cunoscute drept „țări”, „voievodate” și „cnezate”.

Conform tradiției istorice, statele medievale românești s-au fondat prin traversarea călare a Carpaților de către primii domnitori și suitele lor. Dar descălecatul nu reprezintă elementul fundamental al creării Moldovei și Țării Românești, pentru că nici personajul real Dragoș din Giulești, nici legendarul Negru-vodă nu au obținut independența față de Coroana Ungariei. Abia prin victoria de la Posada a lui Basarab I (1330) și prin înfrângerea lui Balc, vasalul regelui ungar, de către Bogdan I (1365), cele două țări au fost înființate. Originea românească a dinastiilor fondatoare nu mai poate fi negată sau neglijată, indiferent dacă întemeietorii au venit din afară sau erau de pe loc. Petre Panaitescu observa că dacă populația majoritară a celor două țări nu era românească, atunci la sfârșitul sec. XVI nu ajungeau moldoveni să domnească în Muntenia și munteni în Moldova.

Metaforic vorbind, statele medievale românești erau două tulpini ale aceluiași copac, cu rădăcini în arcul intra-carpatic, se unde își trăgea seva (Iorga zicea că acesta e „rezervoriul din care s-au alimentat sub raport etnic Principatele”). Dacă ungurii nu cucereau Ardealul, definit de Constantin C. Giurescu drept „spațiul polarizator al neamului românesc”, poate divizarea politică nu s-ar fi produs sau cel puțin nu ar fi durat tocmai 5 secole (cu o efemeră Unire la 1600). Condiția periferică a Moldovei și Munteniei s-a accentuat din cauză că poporul român și-a pierdut nucleul civilizațional – Transilvania. La propunerea otomanilor de a conduce un stat unitar, Brâncoveanu a răspuns astfel: „nu voi putea purta de grijă a două țări ce sunt de margină”.

Deși unii au încercat să explice dualismul politic românesc exclusiv prin prisma determinismului geografic, precizăm că munții Carpați nu constituiau un obstacol, trecătorile sale fiind importante căi comerciale și de comunicație. Cât privește pădurile dese, admitem că acestea au fost și un impediment pentru circulația mărfurilor și a oamenilor, nu doar un refugiu în fața inamicilor („Codru-i frate cu românul” și nu prea). Totodată, rețeaua hidrografică divergentă (în Muntenia râurile sunt perpendiculare cu linia munților și străbat aproape toată țara, pe când în Moldova acestea sunt paralele cu Carpații și constituie un fel de bariere spre răsărit) ar fi putut crea anumite dificultăți în apropierea celor două state.

Dar pe lângă factorii geografici, cea mai importantă cauză a dihotomiei politice românești o reprezintă mentalitatea medievală și tradiția dinastică. Statul era proprietatea domnului, care își legitima puterea de la providență („din mila lui Dumnezeu”), iar toți locuitorii îi erau supuși. Orice atentat împotriva sa era considerat un atentat la adresa statului. Iată de ce boierii munteni din Brăila au respins oferta generoasă a lui Ștefan cel Mare, răspunzând că nu-și trădează „domnul bun și mare”, chiar dacă acesta era supus turcilor.

Un alt motiv pentru perpetuarea separatismului politic al Moldovei față de Țara Românească (și viceversa) îl constituia echilibrul de forțe. Având aproximativ aceeași suprafață, aceeași populație și aceleași tehnici de luptă, niciuna dintre ele n-o putea cuceri pe cealaltă. Or, în Evul Mediu unificarea se producea prin forța armelor, nu prin alegeri sau plebiscite (Rusia a apărut după ce Moscova a cucerit Novgorodul și celelalte cnezate rusești). Ștefan cel Mare a purtat războaie fratricide cu muntenii nu pentru că vedea în ei un pericol la adresa „statalității” Moldovei, ci pentru că dorea să-și impună hegemonia în regiune.

Nu în ultimul rând, și marii noștri cronicari, moldoveanul Miron Costin și munteanul Constantin Cantacuzino, deși evocau originile comune ale românilor, se opuneau unificării lor politice. Prin urmare, lipsa unor elite „unioniste” a tergiversat înfăptuirea acestui deziderat. Până și Mihai Viteazul a înfăptuit prima Unire mai degrabă din motive personale, decât din considerente naționale.

În ceea ce privește situația actuală, în care românii continuă să trăiască în două state separate, las la discreția domniilor voastre să căutați răspunsul, pornind de la incursiunea istorică de mai sus.

2 comentarii la „De ce românii au trăit (și mai trăiesc) separați în două state românești?”

  1. La așa istoric așa maldavani,reducționiști și mistficatori de istorie prin intermediul cuvântului nu probelor istorice,cumpărați cu bani de ,,elita”politică de la Pișinău sau de la Moscova apar repetat în presă pentru a spori confuzia și pasivitatea maldavanilor atunci când vorbim de Unire!

    Răspunde
  2. Pe harta recunosc foarte multe din orasele noastre istorice, centre ale continuitatii spiritualitati romanesti in spatiul carpato-danubiano -pontic. Multe orase si -au pastrat denumirile istorice: Targoviste, Vaslui, Iasi samd; altele, din pacate, le -au fost schimbate: Cetatea Arcim cunoscuta si ca Arcinna sau Artina, pe Limes Transalutanus, care apara orasul antic de sorginte romana Pirus (mentionat in sec. ll pe una din hartile lui Ptolemeu), devenit mai tarziu, prin influenta slavilor migratori, Grusi apoi Rus sau Rusi, de unde, stravechiul Russenart de la 1385, respectiv mun. Rosiorii de Vede din zilele noastre, ultima denumire fiind improprie si nevand decat o ff mica legatura cu istoria veche…motiv pentru care apare ca absolut necesara pastrarea denumirii medievale: Russenart. Daca respectam istoria Romaniei si a poporului roman trebuie sa ii respectam istoria si cultura sa precum si orasele vechi cu denumirile lor inscrise pe primele documente oficiale, ca centre ale continuitatii noastre in acest spatiu european…

    Răspunde

Lasă un comentariu