De ce unionismul nu a devenit mișcare politică?

Răspunsul cel mai simplu ar fi că unioniștii nu sunt uniți. Doar că lucrurile sunt mai complicate și trebuie detaliate. Nu este suficient să deplângi lipsa unui lider incontestabil al curentului unionist sau să te resemnezi cu resursele incomensurabile ale adversarilor săi. În continuare, voi expune 5 motive fundamentale ale eșecului transformării unionismului într-o veritabilă mișcare politică:

1) Rânza proverbială a moldoveanului – manifestată prin existența mai multor grupări (deseori) ireconciliabile, conduse de persoane orgolioase și arțăgoase: una de douăzeci și ceva de ani „luptă pentru cauza națională”, alta se laudă cu intenția neinspirată de echivalare a „limbii moldovenești” cu cea română, o a treia se bate în piept cu statutul partidului său de maxim 2%, iar ceilalți sunt unioniști de conjunctură (sau de umplutură). Nimeni nu este dispus să cedeze și toți vor să capitalizeze pe seama unui electorat inteligent și cu convingeri sincere. Pe lângă marile războaie politice, susținătorii acestor fracțiuni poartă micile lor bătălii, în urma cărora nu prea mai rămâne loc de bună ziua. Fiecare vede paiul din ochiul vecinului, nu și bârna din ochiul propriu. Se poate uita că cineva a fost pe la offline-uri cu Usatîi sau Dodon și că altcineva a devenit „român de profesie”, dar asemenea lucruri nicidecum nu se pot ierta. Și iată cum din greșeli aparent minore se nasc unioniștii de mucava.

2)Oportunismul electoral. La fiecare alegeri, numărul candidaților „unioniști” crește exponențial cu promisiunile (lor) irealizabile. Competiția pentru voturile celor cu viziuni pro-românești devine mai acerbă decât întrecerea babelor pentru un loc pe scaun în troleibuz. Orice politician este considerat un potențial unionist dacă declară că vorbește limba română sau intră în grațiile autorităților de la București. În realitate, însă, asemenea mesaje conjuncturale sunt lansate strict din rațiuni electorale. A prosti lumea cu fraze de genul: „a-ș vota „DA” la un eventual referendum”, fără a depune un minim efort pentru inițierea acestuia și informarea corectă a populației, înseamnă duplicitate. Totodată, amânarea la nesfârșit a dezideratului multisecular din cauza disputelor politice interne este inadmisibilă. Pentru schimbarea retoricii de la „acum nu e momentul” și până la „niciodată nu va fi” nu trebuie decât să dai de gustul puterii.

3) Romantismul perimat. Perioada discursurilor patetice și a recitalurilor de poezii a cam apus. Unionismul secolului XIX, bazat pe sentimentul apartenței la aceeași națiune, este tot atât de actual precum telefonul fix. Adică mai are câțiva susținători, însă numărul lor descrește de la an la an. Argumentele istorice, lingvistice și obiceiurile comune nu mai prevalează asupra mentalului colectiv. Accentul se pune pe diversitate, și nu pe unitate; pe multi-, și nu mono-culturalism; pe cetățenie, și nu pe națiune. Efectul este unul pervers: apariția unui individualism exacerbat, dar lipsit de identitate. Mai degrabă te declari european (noțiune abstractă, însă dezirabilă) decât român (termen concret, dar incorect din punct de vedere politic). Prin urmare, unionismul de tip romantic a sucombat și doar unii nostalgici încearcă să-l reanimeze.

4) Pragmatismul deșănțat. Promovarea beneficiilor materiale ale Unirii ar fi trebuit să ofere un larg spațiu de manevră forțelor pro-românești, însă rolul lor de intermediari și etichetele „naționaliste” pe care și le-au creat reduc substanțial efectele unionismului pragmatic. Pe de o parte, minoritarii care (re)dobândesc cetățenia română nu renunță la identitatea lor, devenind români în acte, dar nu și în suflet, iar pe de altă parte, majoritarii optează pentru o „statalitate” și neutralitate de tip elvețian. Adică moldoveanul de rând înțelege că în România se trăiește mai bine decât la noi, dar și că în multe alte state occidentale se trăiește mai bine decât în România. În atare situație a și apărut „moldovenismul europenist”, mai periculos decât cel stalinist, pentru că se bazează pe iluzia aderării, într-un viitor apropiat, la Uniunea Europeană. Or, după cum Rusia nu are de gând să-și retragă trupele din Transnistria, nici UE nu intenționează să se extindă.

5) Factorul geopolitic. Întrucât spațiul dintre Prut și Nistru a fost rupt de la vatra strămoșească fără ca populația să fie măcar consultată, atât la 1812, cât și în 1940 și 1944, moldovenii nu vor lua nicio decizie majoră până nu obțin acordul (fie și tacit al) marilor puteri. Suntem o societate incapabilă să-și asume responsabilități și, prin urmare, să-și hotărască singură soarta. Cel mai probabil, vom aștepta aprobarea de peste hotare, de la Washington, Moscova, Bruxelles sau chiar București. Am fost ultimii din Europa care ne-am proclamat independența față de URSS și printre primii care au aderat la CSI. Moldovenii nu se pot uni pe principii de egalitate când la ei persistă mentalitatea de coloniști.

În linii generale, acestea sunt cauzele principale ale discrepanței dintre numărul crescând al unioniștilor și scorul modest al partidelor unioniste. Mai există și o doză de reticență față de orice proiect politic care militează pentru reîntregirea națională. Experiența nefastă cu „cei doi plămâni diferiți” ai lui Roșca sau „anticomunismul” lui Filat îngreunează formarea unei autentice mișcări politice. Momentan, sunt doar câteva curente unioniste dispersate și nearticulate: unii văd Unirea prin integrare europeană, alții văd România Mare în sfera de influență a Rusiei; unii vor unire prin federalizare, alții speră la o revenire a monarhiei; etc. Personal, cred că Unirea se va produce doar în urma unui cataclism social și nu ne rămâne decât să fim pregătiți și să nu fim dezbinați.

3 comentarii la „De ce unionismul nu a devenit mișcare politică?”

  1. Mai pune un punct.
    6) Altul scrie articole criticându-i pe toți, în loc să-i gasească pe cei vinoveți 🙂
    De ce ar merita Pavlicenco criticată, că a vrut să unească dreapta, cautând candidatul comun ?

    Răspunde
  2. In ce tara a lumii pot fi create „miscari”, „partide” care sa-si puna drept scop NIMICIREA statului si a tarii in care s-au nascut, TRADAREA sa cu tot cu averea nationala in favoarea unui stat vecin, ce se da, cica, drept mare BINEFACATOR si „prieten”, „salvator” si „frate”? Tradatori, profitori, cretini si prosti se gasesc pretutindeni, dar nu atat de multi ca sa se uneasca in MISCARI in favoarea unui SUICID national si statal. Guvernele ce s-au perindat la putere in R.Moldova au urmarit banul, „miliardul” si nu interesul national, au cedat cat s-a putut de cedat in fata statelor cu interese NELOIALE fata de R.Moldova, dar inca n-au putut „vinde” R.Moldova la pachet, le incurca Constitutia, legislatia nationala si intonationala, vecinii, partenerii europeni. Visul Romaniei de a forma miscari, suficiente „divizii” „unioniste” de „gropari” ai Statului R. Moldova nu s-a implinit nici atunci cand SUA, NATO si UE se faceau ca nu vad ce fac, ce pun la cale „unionistii” romani in R.Moldova, cu atat mai putine sanse are acest vis acum.

    Răspunde

Lasă un comentariu