A născut o fiică bolnavă și deși aceasta are acum peste 30 de ani, nu o poate lăsa o clipă din ochi. Fata este perfect sănătoasă și s-a dezvoltat fizic așa cum trebuia, doar că, psihic, nu este capabilă să fie responsabilă de ceea ce face.

„Este exact ca un copil care trebuie supravegheat fiecare minut, doar că un copil este mult mai ușor, dar ea este deja om matur. Are 35 de ani și s-a dezvoltat fizic normal, alta e cum a rămas la nivel psihic – retard mintal sever. Nu poate vorbi și nu înțelege nimic din ce îi spun. Este foarte greu”, ne spune cu lacrimi în ochi mama fetei.

Părăsită de soț

Femeia mai are o fiică din prima căsătorie, singurul sprijin de acum al ei, cel puțin moral, dacă material nu are posibilitate.
Valentina avea doar 18 ani când s-a căsătorit, iar bărbatul pe care l-a ales de soț – 20. Nu a durat însă mult căsnicia lor. După ce a născut prima fiică, din lipsă de bani, soțul a fost nevoit să aleagă calea străinătății. A plecat la muncă în Federația Rusă. A plecat și plecat a fost. „Un an de zile a mai dat de știre, după care nu am mai știut nimic. Auzisem după asta de la câțiva bărbați din sat care munceau la Moscova și ei că al meu își găsise o altă femeie. Nu l-am mai căutat, pentru că dacă nu a avut el nevoie de mine și copil, nouă nici atât. Ne-am descurcat și fără el”, ne spune femeia.

Când Veronica împlinise 10 ani, la ziua de naștere a micuței venise și un cumetru, cu alt cumetru. S-au văzut și s-au plăcut. Bărbatul trecuse prin aceeași dramă ca a femeii, doar că a lui soție plecase în Italia, după care i-a spus să-și refacă viața că ea nu se mai întoarce acasă. Aveau un băiețel pe care îl luase cu ea în Italia, iar bărbatul rămăsese singur acasă. Necazul femeii și al lui i-a unit și mai mult. „Venea des pe la mine. Lucra șofer la o firmă și deseori trecea prin sat pe la noi. De fiecare dată se oprea la noi, îl hrăneam, se mai odihnea puțin și pleca. Ne ajuta și cu bani. Nu trecea odată pe la noi fără să-i aducă câte ceva fetiței. Îl îndrăgise și Veronica foarte mult și chiar începuse să țină la el ca la un tată adevărat”, își amintește femeia.

Se recăsătorește

Această prietenie a durat 2 ani, iar în una din zile bărbatul i-a spus că trebuie să se căsătorească pentru că ar vrea și el să-și refacă viața de familie. „Iniațial, am trecut cu traiul la el în sat, dar soția lui când a auzit ca s-a recăsătorit și locuiesc la el, a insistat să vândă gospodăria și să-i dea parte ei de bani. Nu am vrut scandal și asta am făcut. Am vândut locuința și i-am dat partea ei de bani, iar noi am revenit în satul meu. Ne împăcam bine și nu aveam probleme”, ne spune Valentina.

Au decis să mai aducă pe lume un copil. Când era în luna a șaptea de sarcină și-a făcut apariția acasă fostul soț, la mai bine de 10 ani de când nu a mai dat de știre. S-a arătat deranjat de faptul că femeia a inițiat procedura de divorț. Ba mai mult, când a văzut că aceasta s-a recăsătorit și mai este și însărcinată, într-un moment de furie a lovit-o, iar aceasta a căzut. „Soțul nu era atunci acasă și nici după aceea nu i-am spus ce s-a întâmplat. Și în ziua de azi, după 35 de ani, cred că boala Mariei i se trage de atunci, de la acea lovitură și sperietură. Poate dacă mergeam atunci la medic, preveneam boala. Am tăcut, îmi era frică. Văzusem că mă simțeam bine și nu am povestit nimănui ce s-a întâmplat. El a plecat atunci și după aceea nu a mai apărut nici până în ziua de azi”, suspină femeia.

Fiica mai mare, singurul sprijin al femeii

A născut-o pe Maria și cum aceasta se făcea tot mai mare, înțelegea că ceva nu este bine. Copila se dezvolta bine. Mânca, se juca, doar că nu putea vorbi și nu avea nicio reacție la vreo indicație a mamei. Avea lumea ei. Mai mult, dacă o certa, devenea agresivă. La vârsta de 3 ani, medicii i-au dat verdictul – retard mental sever. Acest verdict a fost ca o pată pe inima femeii. Pe timp ce trecea, fata creștea și devenea tot mai complicat. Nu a mers nici la grădiniță și nici la școală. Mai mult, nu se putea nici juca cu copiii din mahala pentru că putea deveni agresivă.

„Sunt 35 de ani împliniți de când nu am scăpat-o din ochi un minut. Din această cauză nici nu am putut lucra undeva. Singurii bani care erau adusi în casă erau ai soțului. Ne întreținea pe toate trei. Nu vă pot reda cât ne-a fost de greu. Dar cel mai tare ne-a apăsat presiunea societății. Ori de câte ori ieșeam cu ea undeva sau chiar acum, toți se uită ca la ceva ieșit din comun. Acasă singură nu o pot lăsa pentru că poate face ceva rău. Între timp, și soțul a decedat doborât de o boală. Am rămas singură cu Veronica să o îngrijim, dar și ea nu prea are posibilitate. Și-a întemeiat o familie, are și ea un copilaș și îi vine greu să mă ajute, dar vine practic în fiecare zi la noi. Singurii bani pe care îi primim sunt cei din pensia de invaliditate a Mariei și cei pe care mi-i plătesc pentru însoțitor. Mult m-am zbătut să-mi dea și acești bănuți. Cei de la Asistența Socială din raion o tot țineau una și bună, că ea nu are nevoie de însoțitor și îmi respingeau cererea. Până i-am chemat acasă și le-am spus: stați voi aici câteva ore cu ea, eu merg în sat și o să vă convingeți de ce vă spun. Într-un sfârșit, au acceptat. Nu sunt mulți bani, dar ne descurcăm cât de cât. Am nevoie și de medicamente, chiar scutece pentru ea. Este greu, dar de vreme ce mi-a fost dat să trec prin asta, încerc să găsesc puteri și o ajut. Ce va fi mai departe când nu voi mai putea eu, mi-i greu să mă gândesc la asta”, conchide cu lacrimi în ochi femeia.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*