De vreo doi ani, sunt nevoită să duc în fiecare dimineață fetița la grădiniță și nu mă plâng, deoarece îmi face mare plăcere să fiu cea care o duce de mânuță până la educatoare. Esența este alta. Drumul până la grădiniță este sufocant de umilitor din cauza șoferilor de microbuze cărora li se dă mână liberă să fie șefi pe transportul public, iar modul în care o fac este un copy-paste al sistemului după care este condusă Republica Moldova.

Este deja ora 8:00, iar eu simt că atacurile de panică, disperările și consecințele depresiei sunt floare la ureche pe lângă ce simt când îmi dau seama că Lori încă nu a fost îmbrăcată, hrănită, nu a trecut prin duș și nu știu în ce să o încalț. De mine nu mai vorbesc, iar nisipul din clepsidră rânjește scurgându-se vertiginos. Aceasta în condițiile în care sunt trezită de la 6:00 și am deja la activ două ore de muncă.

Deja-vu sună banal, dar chiar asta simt și văd zilnic. Omul care păzește blocul nou construit în preajmă s-a obișnuit deja să fie singurul „microbist” la lupta mea cu timpul. Alerg cu fetița de mână de parcă aș fi la o cursă de atletism, iar bărbatul strigă întristat: „Iar alergați? Offf, sărmănica”. Ajung în sfârșit în stație.

Dau din mână ca un cerșetor. Trece primul microbuz, ignorându-mă, după alte zece minute vine al doilea, care nu oprește, deși e gol, mă bag în față la al treilea sosit în stație după alte 15 minute, care la fel are locuri libere cu duiumul, iar, în sfârșit, a patra oprește deși are o viteză nebună, șoferul uitându-se la mine de parcă m-a văzut răpănoasă și cerând 5 lei de pâine sau ceva băuturică. Precizez, nu opresc microbuzul în altă parte decât în stația unde regulamentar sunt obligate să staționeze toate mijloacele de transport care se fac parte din transportul public. Urc și ascult ceva ce descrie exact starea de lucruri în țara noastră.

„Băi, de ce nu ai luat fumeia asta cu copchil? Ți-am mai zis dacă îmi lași oamenii iștea care costă câte trei lei fiecare, să-mi lași cucika ( n.r – din limba rusă – adunătură), nu câte un trei lei. Aaaa, iaca fumeia mi-o dat șase lei, psânecî fetița are șapte ani, da paliubomu ( n.r. – traducere din limba rusă – oricum)”, spune nonșalant șoferul la telefon și descrie colegului său cum este să transporți vite, acestea fiind noi deoarece facem parte din turmă.

Dacă îi spun că mă plâng la primărie sau judecătorilor, râde atât de zgomotos de parcă îi spun că mă jelui cumetrilor la un grătar. Repet, tabloul este tras la indigo în fiecare zi.

Situațiile acestea îmi vorbesc clar despre politicieni, cei care ne conduc: înțelegeri ilegale și ascunse, manipulare, joc de culise și multă, multă umilință pentru cetățeni. Cei de la Guvern, Parlament, Președinție sau oamenii legii sunt șoferii care conduc microbuzele de pe rutele 120. Limbaj de pe Bâc, credință oarbă în ceea că ei dețin adevărul absolut și multă indiferență față de cei din buzunarele cărora se hrănesc. E dezgustător, revoltător în mare parte, dar…asta e ceea ce avem, deoarece înghițim și există majoritatea care l-a ales pe Igor Dodon și vrea în continuare să trăiască în cuști pline de păduchi la Moscova pentru a nu trimite copilul la facultate și, cât n-ar părea de straniu pentru mulți, chiar să învețe, deoarece este pierdere de timp și n-o să iasă gospodar cu acte în regulă, dar pentru a băga mii de dolari în gardul care ascunde balega din ogradă.

Ei sunt șefii și sunt intangibili pentru că așa funcționează legea la noi, ca în triburi sau în junglă. Cei de la guvernare exact așa fac pentru că îi doare fix în cot de noi, cei care îi suferim și murim încet din cauza mizeriei mai mult morale… De neclintit și nezdruncinați, ne râd în nas în timp ce noi plângem.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*