Meniu Închide

Mitul „statalității moldovenești” (9)

După decesul lui Stalin (1953) și Congresul al XX-lea al PCUS (1956), se observă o destindere a regimului sovietic atât în exterior, cât și în interior. „Dezghețul” hrușciovist a însemnat pentru Basarabia reabilitarea parțială a deportaților (li s-a permis să se întoarcă în RSSM), dar fără oferirea compensațiilor și retrocedarea proprietăților, precum și recuperarea selectivă a valorilor naționale. În perioada stagnării brejneviste are loc tentativa de uniformizare a republicilor unionale și de creare a „poporului sovietic”, procese care vor fi respinse și combătute datorită politicilor de „Perestroikă” și „Glasnost” promovate de Gorbaciov.

Nikita Hrușciov în Basarabia în anul 1940
Nikita Hrușciov în Basarabia în anul 1940

La mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, elita intelectuală românească din Basarabia (atâta cât a mai rămas) a reușit să obțină introducerea normelor gramaticale ale limbii române în școlile, instituțiile și publicațiile periodice din RSSM, deși se utiliza în continuare grafia chirilică și limba era denumită „moldovenească”. Dacă anterior abundența „românismelor” și lipsa împrumuturilor din rusă era considerată un atentat la adresa puterii sovietice, atunci reabilitarea noilor norme ortografice şi gramaticale şi publicarea selectivă a clasicilor literaturii noastre (Creangă, Eminescu, Alecsandri, etc.) a permis păstrarea identității etnolingvistice românești în Basarabia. În paralel, însă, prin Legea Învățământului sovietic din 1959 rusa devine disciplină obligatorie în școlile „moldovenești”, pe când elevii din școlile ruse nu mai erau obligați să învețe „limba moldovenească”.

La Congresul al XXII-lea al PCUS (1961) s-a stabilit că statul sovietic reprezintă „casa comună” a tuturor „popoarelor frățești” și că „deosebirile naționale” vor dispărea la fel cum au dispărut cele „de clasă”, iar comunismul va triumfa (era stabilit și un termen: începutul anilor ‘80). Paradoxal, dar demiterea lui Hrușciov în 1964 nu a însemnat abandonarea politicilor de asimilare, ci tocmai accelerarea lor. La Congresul al XXIV-lea (1971), Leonid Brejnev declară că în URSS s-a creat o nouă comunitate socială – „poporul sovietic” și că problema naționalităților a fost rezolvată. Deși din punct de vedere juridic, republicile unionale continuau să fie definite drept „state naționale ale naționalităților majoritare”, anularea principiului de reprezentare proporțională a naționalităților în politica de cadre a animat sentimentele „iredentiste” ale moldovenilor de la est de Prut.

Volumul lui A. Lazarev „Organizarea statului sovietic moldovenesc și problema basarabeană”, publicat în 1974, a însemnat nu doar apogeul discursului românofob, dar și sistematizarea tuturor inepțiilor propagandei sovietice privind existența „națiunii moldovenești” multiseculare. Potrivit autorului, „statalitatea moldovenească” își are începutul abia prin crearea RASSM (în 1924), iar domnitorii Țării Moldovei în marea lor majoritate au oprimat populația Basarabiei. Cu alte cuvinte, istoriografia sovietică inocula ideea că românii moldoveni nu au avut un stat al lor nici în epoca medievală, nici în cea modernă și doar datorită rușilor au obținut „statalitatea”, fie aceasta și sub forma unor autonomii declarative, în urma unor ocupații efective (în 1812, 1940 și 1944).

Despre cât de iluzorie și fictivă a fost „statalitatea moldovenească” în perioada brejnevistă ne vorbește și inițiativa, din anii 1976-1977, de a transforma republicile în simple unități administrative ale Uniunii Sovietice. Deși cu ocazia vizitei oficiale în RSSM, Ceaușescu a declarat că România nu are pretenții față de Basarabia, autoritățile de la Moscova și, implicit, cele de la Chișinău au alimentat tendințele „revizionismului românesc”. Firește, comunismul nu putea supraviețui provocărilor de ordin intern fără perpetuarea unui imaginar pericol extern.

Ascensiunea și politica reformatoare a lui Mihail Gorbaciov a pus bazele mișcării de renaștere națională din Basarabia. Principalele revendicări ale moldovenilor de la sfârșitul anilor ’80 au vizat revenirea la grafia latină și repunerea în drepturi a limbii române. Edificarea unui nou stat „moldovenesc” era o opțiune secundară chiar în raport cu aspirațiile de reunificare cu România. Restabilirea „statalității moldovenești” devine politică oficială în perioada guvernării agrariene și mai ales a celei comuniste.

Va urma ultima parte…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *