Nu unire cu România (2)

Așa cum anticipam, reacțiile la precedentul material nu au întârziat să apară. Era firesc ca unii să se simtă îndreptățiți să arate cu degetul, iar alții contrariați și nelămuriți, de vreme ce suferim de o acută lipsă de comunicare nu doar între malurile Prutului, ci și atunci când stăm la aceeași masă. Abordând dintr-o altă perspectivă subiectul sensibil al (re)unirii, adică pășind pe o altă cale decât cea bătătorită în spațiul public, te expui unor reproșuri inevitabile. Subiectiv, dar asumat, voi continua să explic antifraza din titlu.

Pentru că analogia dintre stat și om este la îndemâna oricui, se vorbește despre unirea Republicii Moldova cu România în termeni de mariaj, ca o uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie. Doar că populațiile majoritare din cele două state nu sunt străine una alteia, ba chiar sunt înrudite. Or, eu nu pot admite un incest politic, așa cum se vehiculează actualul proiect unionist: „Cereți unirea și o veți avea”. A insista pe formula unui referendum mi se pare hazardat, pentru că cu același succes cetățenii moldoveni și-ar putea dori să se unească cu Rusia, alt stat UE decât România sau chiar SUA (reieșind din statistica celor stabiliți peste hotare), doar ca să scape din mocirla în care trăiesc. Oferta reîntregirii nu trebuie să devină un contract prenupțial sau o cerere în căsătorie, ci o revenire acasă a copilului rătăcit.

Celor care zâmbesc pe sub mustăți și așteaptă soluții miraculoase, le recomand să-l întrebe pe Dodon, el are rezolvare la orice problemă, sau să-l asculte pe Medvedev, cel care le-a spus franc locuitorilor Crimeii că nu sunt bani, dar să se țină tari (în ițari) și să nu facă din țânțar armăsar. Acum, probabil, rusofonii din teritoriul anexat de Rusia își mușcă coatele pentru că au participat la pseudo-referendumul organizat de „omuleții verzi” ai lui Putin, dar zarurile au fost aruncate. Nu-mi doresc același deznodământ și pentru Basarabia, care ar putea să devină a cincea roată la căruța României și ar putea să redeschidă cutia Pandorei, legitimând indirect modelul rusesc de expansiune.

Dacă ne resemnăm cu gândul că un plebiscit imediat pe tema (re)unirii ar eșua sau că ar produce un eșec ulterior, reîntregirea dovedindu-se nesustenabilă și efemeră, vom reuși să depășim actualele paradigme și să identificăm alte opțiuni. Una dintre acestea ar fi semnalarea faptului că Republica Moldova nu-și respectă propria Declarație de Independență, care statuează că rapturile teritoriale din 1775 și 1812 au fost comise „în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei”, iar „ocuparea prin forță a Basarabiei, Bucuvinei și Ținutului Herța la 28 iunie 1940 s-a făcut fără consulatarea populației și în absența oricărui temei juridic real”. Prin urmare, primul stat care ne-a recunoscut independența este dator să atenționeze permanent comunitatea internațională că autoritățile de la Chișinău neglijează de peste 25 de ani actul fondator al statului. Apoi, România trebuie să-și declare disponibilitatea de a-și extinde jurisdicția și experiența instituțională în spațiul pruto-nistrean, stabilind un guvernământ civil în Republica Moldova, pe modelul administrației românești din Transnistria în perioada celui de-al doilea război mondial. Abia după o perioadă de desovietizare efectivă, cetățenii moldoveni să poată decide dacă își mai doresc o independență declarativă sau o lichidare definitivă a consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939. În fond, așa cum regimul de la Tiraspol este separatist față de Chișinău, la fel și autoritățile Republicii Moldova sunt separatiste față de România (mai ales atunci când se pretează asupra existenței „națiunii și limbii moldovenești”).

O altă variantă ar fi, totuși, organizarea unui referendum până în 2018, însă nu doar în teritoriul dintre Prut și Nistru, ci în toate localitățile Moldovei medievale. În acest caz, nici cei mai fervenți „stataliști” nu ar trebui să aibă obiecții, căci, nu-i așa, toți moldovenii vor avea ocazia să-și decidă soarta. Doar că nimeni nu va accepta o asemenea opțiune: nici Bucureștiul, care nu vrea să creeze un precedent periculos, nici Moscova – pentru că este evident rezultatul (chiar dacă toți cei 3,5 mln de locuitori din Republica Moldova ar vota împotrivă, cca 5 mln de moldoveni din dreapta Prutului îi surclasează fără drept de apel).

Finalmente, nu mi-am propus să combat idealul național pe care, de altfel, îl împărtășesc, ci să vă îndemn să ieșim din propria găoace și să recunoaștem că nu există soluție ideală. Totodată, consider că unirea „aici și acum” este la fel de contraproductivă ca „pusul batistei pe țambalul integrării europene”. Aspirația reîntregirii nu poate fi condiționată de aderarea la UE, iar o (patrie-)mamă nu așteaptă să fie rugată și își cheamă copilul chiar dacă acesta a renegat-o.