Părăsită de propria mamă. Prima zi de școală, așteptată cu emoții de Marcela

Este 1 septembrie. Zi mult așteptată de Marcela. Este ziua în care va îmbrăca haine, ciorăpei și pantofi noi, își va pune fundița în păr și va păși pentru prima dată pragul școlii. Ziua în care va sta pentru prima dată în bancă, dar și ziua când va împlini opt ani. ,,O să sărbătorim această zi, neapărat, chiar dacă nu am niciun ban în buzunar. Nu sunt eu tată dacă nu fac copilul să se bucure mult în această zi”, sare cu vorba tatăl micuței, Ion.

Bucuroasă și emoționată că a primit în dar un ghiozdan plin cu rechizite școlare, în care tot scotocește să vadă ce mai are acolo, copila nu găsește cuvinte să vorbească. Zâmbește doar. Nu a avut de acestea până acum. ,,O să meargă deja cu noi la școală”, zice bucuroasă Elena, surioara Marcelei, care și ea caută să vadă cu ce este plin și ghiozdanul ei.

Mezinul familiei, Daniel, care va merge în clasa VI-a, stă rezemat de ușor și le privește liniștit pe cele două surioare cum se bucură de fiecare caiet și creion găsit în ghiozdan. Pentru prima dată, toți trei, vor merge în acest an la școala din sat.

Doar cu tata, fără mama

Zâmbetul redat pe fața celor trei micuți nu ar da de înțeles că în spatele lui se ascunde o istorie trista de viață. Părăsiți de mamă, cei trei sunt crescuți acum de către tatăl lor. Cea mai mică, Marcela, avea doar un an și jumătate când mama a plecat de acasă. Nu o ține minte, știe doar că-i zice … mama. Chiar dacă sunt mai măricei, și cei doi frați nu prea au ce-și aminti de mama. Nu țin minte când au fost ultima dată neteziți pe cap de cea care le-a dat viață, sărutați pe frunte și îndemnați la fapte bune. Să-i vegheze noaptea cum dorm … nici pomină. ,,Un an jumătate avea asta mică. Trei ani după asta am crescut-o eu, și pe aceștia doi mai mari tot. Numai eu știu cum i-am „ridicat”, ne spune tatăl micuților în timp ce ochii i s-au umplut de lacrimi.

La internat

Sărăcia care îl năpădise, lipsa unui loc de muncă și încurajat pe atunci de autoritățile locale, a fost nevoit să-și dea copiii pentru o perioadă la internat. Doi ani au stat la internatul din satul Costești, raionul Râșcani. ,,Credeți că inima mi-a fost liniștită când știam că ei sunt acolo și eu singur în casa asta, fie ea așa sărăcăcioasă și veche cum este? Niciodată. Mă culcam seara și plângeam. Mă gândeam să-i aduc acasă , dar când îmi aminteam că nu am unde câștiga aici în sat un ban, mă făcea să renunț la acest gând. Cu ce să-i crești? Un copil nu este o pasăre să-i dai acolo niște grăunțe, apă și crește. Mă duceam la ei, îi vedeam, dar inima îmi era în tângă mereu știind că ei sunt acolo, dar eu aici”, susține bărbatul.

În sărăcie, dar fericiți

Nici copiilor nu le-a fost mai ,,cald”. Chiar dacă au avut un acoperiș sigur deasupra capului, o farfurie cu mâncare caldă, inima le-a fost mereu rece. Își doreau să fie acasă, acasă la tata. Uite că a venit și ziua când dorința acestora s-a împlinit și au ajuns acasă.

,,Nu vreau să-mi aduc aminte de internat. A fost bine, ne hrăneau, ne mai certau câte odată când eram mai răi, dar la tata acasă este cel mai bine. Nu mai vreau înapoi”, ne spune zâmbind Daniel, care vrea să crească mai repede mare și să se facă lemnar. ,,Vreau să-l ajut pe tata și să avem mulți bani”, adaugă mezinul familiei. De mama … nici pomină. ,,A fost odată la internat, ne-a adus niște dulciuri și a spus că o să vină să ne ia să venim acasă la tata, dar nu a mai venit. A venit doar tata și ne-a luat”, adaugă băiatul.

Deși familia Andronache locuiește într-o casă modestă, doar cu două odăi micuțe, tatăl copiilor face tot posibilul ca aceștia să se simtă bine și să nu aibă mari lipsuri. ,,Iată, uitați-vă unde am pus dulciurile. Le dau în fiecare zi câte ceva bun”, ne arată domnul Ion niște covrigi și biscuiți care stăteau la dos în laița pe care dormea. „Iată am scos-o afară să o mai bată soarele și pe blana asta a lui maică-sa. Vroia s-o ducă și pe aceasta pentru băut, dar eu am ascuns-o că iată fetele cresc și o să le trebuiască”, ne spune bărbatul și ne arată spre o blană învechită ce stătea pe o sârmă întinsă în fața casei.

Mâncare pregătesc la un cuptoraș improvizat. De bucătărie amenajată, baie și alte lucruri strict necesare … nici pomină. „Tare ne-ar mai trebui un aragaz cu butelie, că vine iarna și unde o să pregătim mâncarea? Că n-am să stau în ogradă la cuptoraș când afară a viscoli. Mi-ar prinde bine și o mașină de spălat, fie și veche, un frigider și un dulap pentru haine, pentru că nu am unde să aranjez hainele copiilor. Stau acum toate în săculețe”, ne spune ce i-ar prinde bine acum în gospodărie tatăl micuților.

Ajutați de străini

Ar face rost de toate astea singur dacă ar avea un loc de muncă, fie chiar și zilier, zice bărbatul. ,,Nu ai unde munci în satul acesta. Mă mai ia liderul din sat la munci agricole, e de sezon, dar eu aș putea să muncesc mult mai mult, dar nu am unde”, se plânge domnul Ion.

O mână de ajutor le mai este întinsă și de către unii săteni care le aduc câteva ceva de ale gurii și de îmbrăcat pentru copii. Asistenta din sat ne spune că acum se pregătesc toate actele ca aceștia să beneficieze și de ajutor social, dar va dura un pic. Până atunci, o mână de ajutor le-a întins și Organizația CCF Moldova – Copil, Comunitate, Familie. ,,I-am ajutat cu produse alimentare, bani și îmbrăcăminte pentru ca copii să se integreze mai ușor în familie și să aibă cu ce merge la școală. Am identificat și de ce au nevoie și vom depune efort, alături de oamenii de bună credință, să-i ajutăm și în continuare cu ce putem. Conștientizăm cu toții că pentru a fi fericit pe deplin, copilul are nevoie să crească în familie, la casa părintească”, ne-a spus psihologul de la CCF-Moldova, Sorin Popescu.

„Am trecut eu printr-un război, trec eu și prin sărăcie”

Deocamdată, singurii bani care ajung în familia Andronache pentru a întreține copii sunt cei donați de credincioși cu suflet mare. Chiar dacă îi este greu și conștientizează că acesta este doar începutul, tatăl micuților spune că nici nu-i poate trece acum prin minte faptul că ar putea renunța vreodată la copii. „Vom împărți fiecare fărâmitură în patru, dar nici nu mă mai las de ei. O să ne descurcăm. Am trecut eu printr-un război, luptând în Afganistan, trec eu și prin sărăcie. Sănătoși de-om fi ”, conchide optimist bărbatul.