27
sept.
2016

Povestea unui consumator de droguri cu HIV din Bălți: 20 de ani cu virusul care înspăimântă orice om

De 20 de ani trăiește cu virusul HIV. Un fost sportiv devenit dependent de droguri povestește simplu suferințele prin care a trecut. Ruslan Hrișca – unul dintre participanții proiectului „Devianța pozitivă”, persoană care trăiește cu HIV, lucrător outreach în cadrul Asociației Obștești „Viața Nouă” – ne-a explicat de ce nu îi este frică să spună că deja peste 20 de ani trăiește cu HIV.

portret-ruslan-hiv

Ruslan Hrișca fotografiat într-o curte aflată lângă oficiul Asociației Obștești „Viață Nouă” FOTO: Sandu Tarlev

– Ruslan, din câte știu, tu ai început să vorbești deschis despre statutul tău HIV-pozitiv acum o lună. Este adevărat?

– Eu întotdeauna am vorbit deschis despre aceasta. Doar că în public o spun pentru prima oară.

– Când ai aflat că ai HIV?

– În anul 1996. Atunci tatăl meu m-a adus la Chișinău să-mi vin în fire (Ruslan s-a născut și locuiește la Bălți – nota redacției), or, eu sunt un fost utilizator. Când medicul a început să mă pregătească pentru această veste, eu am întrebat-o: „Vreți să-mi spuneți că am statut pozitiv? Eu bănuiam”. Ea nici nu reușise să încheie discuția când eu deja ieșisem din birou. În aceeași zi, când am revenit acasă la Bălți, imediat le-am spus vestea prietenilor mei.

– Și cum au reacționat?

– Au început să mă consoleze. În general, pe atunci societatea era foarte dură cu persoanele HIV-pozitive, comportându-se cu ostilitate și chiar cu ură față de ei. Situația s-a schimbat către anul 2010, când oamenii au început să ne înțeleagă. Oamenii sunt conștienți de faptul că acest diagnostic nu este fatal, că nu este lepră, că HIV nu se transmite prin aer. Astăzi cu diagnosticul HIV se poate trăi… În trecut era cu mult mai greu.

– A fost cineva care ți-a întors spatele atunci?

– În mare parte, cu excepția celor mai apropiați oameni – mama, tata, fratele și sora – toți mi-au întors spatele. Mulți vorbeau cu precauție cu mine. Se întâmpla să merg pe stradă și cineva să strige în urma mea: ”Uite unul cu SIDA!”. Niciodată nu voi uita cum tatăl meu, un bărbat în toată firea, citind într-un ziar despre un medicament care chipurile tratează SIDA, a alergat la mine cu lacrimi în ochi și mi-a spus: ”Ruslan, eu voi vinde casa, mașina, dar te voi vindeca!”.

– Cum ai făcut față acestei situații?

– Mi-a fost greu, bineînțeles. Trăiești ca un scafandru: imediat ce ieși în spațiul cosmic deschis, toți îți sunt dușmani. Pe atunci eram de-a binelea în ”sistem”, utilizam permanent droguri, mă consideram un narcoman până în pânzele albe, ba chiar am încercat de câteva ori să mă supradozez deliberat., dar nu mi-a reușit, din fericire. N-aș spune că nu atrăgeam atenția la toate acestea, doar că mă străduiam să le înăbuș și să le ascund undeva cât mai adânc în mine.

– Acum aceste sentimente refulate nu cer să iasă la suprafață?

– Eu nu am ranchiună față de acești oameni, fiindcă în viață este important să înveți să ierți. A durat mult până am reușit să o fac. Astăzi eu înțeleg că pe atunci oamenii nu dispuneau de volumul de informație care este accesibil astăzi, de aceea judecau într-un mod limitat.

portret-ruslan-hiv-3

Ruslan Hrișca FOTO: Sandu Tarlev

– Ce știai despre infecția HIV pe atunci?

– Știam că este un virus periculos, știam cum se transmite acesta, știam că el scade imunitatea. Dar în același timp, îl priveam ca pe o răceală. Îmi era frică mai mult de sifilis decât de HIV. Pur și simplu, în tinerețe am văzut o fată care avea sifilis și de atunci mă urmărea frica acestei infecții.

– Nu-ți era frică de moarte? Or, pe atunci nu exista tratament.

– Nu, niciodată nu mi-a fost. După ce am fost diagnosticat cu HIV, am nimerit în închisoare și acolo m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Abia în anul 2004 am fost exclus din evidența dispensarului de tuberculoză.

– Te-ai vindecat?

– Eu nu m-am tratat. Când vedeam cele 30 de pastile pe zi, mi-am propus drept scop să înving boala prin modul sănătos de viață. Mă străduiam să fac multe plimbări în aer liber, am cerut ca bolnavii TB și HIV să fie transferați într-o celulă separată, ne alimentam bine. În felul acesta eu, practic, m-am tratat de sine stătător. Acum eu fac la fiecare jumătate de an fluorografia. Deocamdată totul e în regulă.

– Ce te-a determinat să devii parte a proiectului „Devianța Pozitivă” ?

– În opinia mea, cea mai eficientă metodă în lupta cu discriminarea este exemplul personal. Eu nu sunt amatorul teoriilor, ipotezelor și al frazelor grandilocvente, fiindcă pentru cineva care nu trăiește cu aceasta este ușor să judece.

Îmi amintesc cum am văzut pentru prima oară panourile acțiunii „Statutul meu nu este un secret” cu Irina, Ruslan și alți participanți. Atunci am avut o stare de șoc. Din acel moment am înțeles că vreau să fiu parte a acestui proiect. Când am fost invitat la primul training privind devianța pozitivă și am văzut motivația altor oameni, felul în care judecă, cum își descriu visele, am rămas profund impresionat, or, eu sunt destul de reticent la asemenea sarcini, fiindcă niciodată nu mi-am făcut planuri care să depășească o singură zi. Eu consider că astăzi societatea deja este pregătită să accepte persoanele care trăiesc cu HIV ca pe niște oameni normali, obișnuiți. Iată, spre exemplu, persoanele cu diabet zaharat: nimeni nu sare ca ars în preajma lor, nu îi evită de frica unei eventuale infectări. La fel va fi în curând și cu persoanele HIV-pozitive.

– Cu toate acestea, când am postat o știre recentă pe un portal media popular, știrea a acumulat 10 comentarii precum că HIV nu există și că cei HIV-infectați trebuie izolați și altele de același gen. Cum crezi, asemenea persoane ostile vor exista întotdeauna?

– Bineînțeles. Nu putem face nimic în acest sens. Nu există un asemenea antivirus care i-ar face pe toți din jur toleranți față de persoanele care trăiesc cu HIV, astfel încât aceștia să ne îmbrățișeze, să ne sărute și să ne poarte pe brațe. Întotdeauna vor exista oameni care vor fi duri cu noi, vor ”lătra”, vor propune să fim împușcați, arși pe rug sau închiși în lagăre izolate. Aceasta este o componentă a realități în care trebuie să trăim. Dacă există posibilitatea unui dialog, poți comunica cu asemenea persoane. Atunci când te confrunți însă cu o negare totală a problemei, nici nu ai cu cine discuta. Trebuie să te debarasezi de asemenea oameni, fiindcă vor exista alte mii de persoane care te vor trata normal, așa cum trebuie.

portret-ruslan-hiv-7

FOTO: Sandu Tarlev

– Oricum, nu toți sunt dispuși să-și dezvăluie statutul. Eu cunosc foarte multe persoane care luptă pentru drepturile celor HIV-infectați, dar le este frică să vorbească deschis despre propriul statut HIV. În opinia ta, în ce constă problema lor?

– Să-și dezvăluie sau nu statutul este chestiunea personală a fiecăruia. Eu cred că asemenea oameni nu se încumetă să facă acest pas în mare parte din cauza unor temeri din trecut. Le este frică pentru copiii lor, pentru rudele sale, le este frică să nu cumva să-și piardă serviciul. O altă cauză ar putea fi experiența personală – pentru utilizatorii de droguri acest pas este mai simplu decât pentru acei care nu au atribuție la droguri și s-au infectat. Anume din această cauză am acceptat să devin parte a acestui proiect: aș vrea să conving cumva oamenii și să schimb prin propriul exemplu atitudinea lor față de acest aspect, vreau să încerc să trezesc aceste celule adormite ale comunității. Or, dacă vom constitui în continuare mișcări secrete, nu ne vom mișca din punctul mort. Eu nu văd niciun sens în aceasta. Dacă însă ne vom alinia cu toții într-un rând (ok, poate nu chiar toți, ci acei cărora le pasă!), eu cred că ar fi minunat. Atunci oamenii frământați de îndoieli ne vor urma. Or, majoritatea oamenilor reacționează cam în felul următor: Oare cum va merge? Ce va urma? Dacă consecințele sunt negative, ei continuă să tacă. Dacă sunt pozitive: Vreau și eu! Eu cred că noi vom reuși ceea ce ne-am propus în cadrul proiectului devianței pozitive.

– HIV ți-a schimbat cumva viața?

– Depinde din ce unghi privești. Cât am fost utilizator de droguri, eram nepăsător. Pur și simplu nu scoteam această problemă la suprafață, continuam să o înec și nu-mi băteam capul. Dar de când am început să frecventez grupurile de suport, să analizez, toate au început să dobândească un sens, mi-am dorit o înțelegere mai profundă și mi-am dat seama că dacă nu faci nimic, atitudinea oamenilor față de noi nu se va schimba, ba chiar se poate înrăutăți.

– Cât timp ai utilizat droguri?

  • Din 1995 cam până în 2013.

– Te-ai ales cu ceva din această experiență?

– Bineînțeles, ea m-a transformat. Utilizând droguri, devii un superman în toate privințele. Este foarte complicat să ieși din această stare. Însă această experiență mi-a prins bine acum, când am încetat să mai consum.

– Dacă ai avea posibilitatea să te întorci și să ștergi această porțiune de timp, ai face-o?

  • Probabil că da. Aș fi curios să văd cum ar fi fost viața mea fără droguri.

– Dar cum îți planificaseși viața înainte de consumul de droguri?

– Nu prea aveam timp pentru vise, fiindcă mă antrenam de dimineață până noaptea târziu. Pe atunci practicam handbalul. Oamenii mergeau vara la mare, iar eu mă antrenam zilnic, mergeam la tabere sportive, la competiții.

– Ai putea să explici cum ai ajuns de la sport la droguri? De obicei, părinții intenționat își înscriu copiii la secții sportive pentru a-i îngrădi astfel de eventuale pericole precum sunt drogurile.

– Eu întotdeauna am fost destul de reticent față de utilizatori: nu îi respingeam, însă nici nu-mi doream să devin unul dintre ei, fiindcă aveam mulți prieteni care se drogau, dar pentru mine drogurile nu erau atractive. Totul s-a întâmplat la Odessa, întâmplător. Prietenul meu mi-a propus să încerc. Propunerea lui nu mi-a plăcut, eu l-am ”scuturat” nițel pentru aceasta, la care el mi-a răspuns: ”Se vede că ți-e frică, da?”. Aveam vreo 18 ani pe atunci și nu m-am abținut să răspund principial la această provocare. M-am dus imediat la niște narcomani pe care îi cunoșteam, am cumpărat o doză și chiar din prima am luat o supradoză.

portret-ruslan-hiv-4

Ruslan Hrișca FOTO: Sandu Tarlev

– A fost manifestarea unui maximalism tineresc?

  • Probabil. Nu știu cum aș putea explica altfel.

– Ce s-a întâmplat după aceasta?

– M-am trezit dimineața, am fumat o țigară, am mai stat, m-am gândit și m-am dus acolo unde am cumpărat doza ca să mă droghez încă o dată.

– Ți-ai dorit vreodată să renunți la droguri?

– În primii câțiva ani, nu. Orice ar spune cineva, dar aceasta a fost plăcut și acesta este adevărul. Părinții însă sufereau, mă purtau pe la spitale, încercau să mă ajute. Apoi au început problemele cu poliția și lucrurile s-au complicat. Tatăl meu permanent mă implora să fac ceva ca să mă las de droguri. A fost un moment când am acceptat să mă spitalizez și anume atunci am aflat despre statutul meu. Bineînțeles, dorința mea de a renunța s-a evaporat. Mi-am zis că acesta este sfârșitul și nu se mai merită să mă împotrivesc și să amân finalul, de aceea mai bine mă droghez mai departe.

– Te-ai lăsat de droguri în anul 2013. Cum s-a întâmplat?

  • Pur și simplu am încetat să mai consum.

– De sine stătător?

  • Da.

– Cum anume ți-a reușit ?

– Pe atunci trăiam cu o fată. Era dragoste între noi. Ea a pus mult suflet în mine. Ea mă ruga, mă implora, discuta cu mine. Ea nu avea nicio legătură cu drogurile și datorită acestui fapt ea avea posibilitatea să privească situația mea dintr-o parte. Ea nu mi-a prezentat niciun ultimatum, nu a pus condiții, pur și simplu eu simțeam că ea dorește ca eu să renunț. Îmi amintesc cum plângea crezând că eu nu o aud… au fost multe momente de felul acesta.

– Și atunci ai renunțat?

– Nu deodată, bineînțeles, fiindcă acesta este un proces îndelungat. Psihologia utilizatorului este următoarea: vreau să mă las într-o zi, să mă trezesc dimineața și totul să fie în regulă. Eu am început să mă pregătesc psihologic. Apoi am intrat în programul de substituție cu metadonă din care am ieșit treptat. Îmi amintesc de un caz care m-a impresionat profund: eram în stradă, așteptam culoarea verde a semaforului și văd un băiețel cu paralizie cerebrală care traversează strada. Nu știu ce anume m-a afectat când l-am văzut, dar mi-a trecut prin minte gândul: ”Ce nemernic sunt! Băiat tânăr, de treabă… ce-ți mai lipsește în viață? Nu te distrugi doar pe tine, fiindcă ceea ce faci îți afectează familia, oamenii apropiați, prietenii, cunoștințele…”. Pentru mine aceasta a fost ca o revelație, de parcă mi s-au deschis ochii. Din acea zi am încetat brusc să mai consum droguri.

– De ce nu ai mers la reabilitare?

– Pe atunci aveam o opinie absolut diferită despre reabilitare și nu consideram că am nevoie de ea. Acum, după ce am văzut cu ochii proprii și am fost acolo, opinia mea s-a schimbat. Eu consider că acest tip de tratament al dependenței este cel mai calitativ și nu doar din perspectivă fizică, ci și din punct de vedere spiritual, moral. Oricum, deocamdată eu nu am nevoie de ea. Nu văd nici un sens pentru mine să o parcurg.

– Cu ce planifici să te ocupi acum?

– Sincer, eu mă regăsesc în activitatea lucrătorului outreach, fiindcă eu cunosc psihologia gândirii unui consumator de droguri, știu din proprie experiență problemele cu care se confruntă un consumator, necesitățile lui, de aceea îmi este ușor să discut cu el, eu știu cum anume trebuie să o fac.

– Care este sensul și esența activității outreach, în opinia ta?

– Tu nu poți impune persoana să facă ceva. Omului trebuie să i se ofere libera alegere: să-i povestești despre toate serviciile disponibile, să-l ajuți să aleagă varianta optimă pentru el și treptat să-l aduci până la starea când va renunța definitiv la droguri. Nu trebuie să-i dai peste cap, ci să vorbești cu el într-o atmosferă neformală, motivându-l și îndemnându-l să tindă și să atingă ceva mai mult. Totul trebuie să fie treptat, pas cu pas. Doar dorință să fie! Un aspect important este să-l ajuți să înțeleagă că există o altă viață, fiindcă un narcoman caută căi simple și rapide. De ce majoritatea utilizatorilor ajung la recădere? Ei pur și simplu și-au propus drept scop să se lase, dar nu știu ce să facă mai departe. Ei nu sunt pregătiți să umple acel gol care a rămas după renunțarea la droguri.

portret-ruslan-hiv-2

Ruslan Hrișca FOTO: Sandu Tarlev

– Cum crezi, de ce recad acei care timp îndelungat au fost în trezie?

– E complicat să răspunzi la această întrebare. Eu cred că recăderile sunt cauzate de situații stresante neplăcute. Recent am discutat cu un tânăr care s-a menținut în trezie timp de un an și jumătate după reabilitare, iar apoi i-a decedat tatăl și el nu a rezistat. Este unul dintre multele exemple.

– Tu ești pregătit pentru un eventual risc al recăderii?

– Eu pur și simplu știu că dacă nu conștientizezi că lupta cu dependența durează până la sfârșitul vieții, că este o luptă zilnică, permanentă, poți recădea în orice moment. Or, tu te străduiești să te menții, iar înăuntrul tău stă un alter ego al tău care te provoacă ori de câte ori are ocazia: ”Uite, aici a apărut o problemă… ar fi cazul să te relaxezi și să atenuezi cumva stresul”.

– Și ce-i răspunzi?

  • Eu discut cu el, sunt curios să văd ce-mi va propune pentru a mă provoca să fac acest pas. Pe lângă toate, eu încă mai fumez, dar deocamdată nu știu cum să mă las.

– Cum te simți în noul colectiv, la noul loc de muncă?

– Pentru mine este o altă planetă. Sunt nespus de bucuros că am ajuns să lucrez cu voi. Am ce învăța de la voi. Sunt încântat să văd oameni cu un simț al răspunderii atât de dezvoltat. La acest capitol se pot spune foarte multe lucruri bune.

– Unul dintre principalele scopuri ale proiectului ”Devianța Pozitivă” este să crească numărul peroanelor care trăiesc deschis cu HIV. Eu îmi dau seama care este rolul persoanelor care trăiesc cu HIV în acest proiect, dar ce ar putea face în acest sens un om obișnuit?

– Acest om obișnuit poate fi un transmițător, o portavoce a ideilor și viziunilor noastre printre cei din anturajul lui. Doar nu trăiește în pădure, nu? Dacă o asemenea persoană va proiecta toate acestea asupra unui număr determinat de oameni care îl înconjoară, imaginează-ți cât de mulți oameni vom putea acoperi?!

– Te-ai confruntat vreodată cu discriminarea?

– Odată, pe când eram spitalizat, sora medicală care îmi făcea procedurile mergea prin secție și le povestea tuturor că în salonul cutare este un HIV-infectat. Poate m-aș fi abținut dacă nu prezenta această știre în felul următor: ”El are SIDA și să nu dea Domnul să vă atingeți de el”. M-a durut. Îmi amintesc că după aceasta vecinii mei din salon intrau și mă întrebau: ”Este adevărat?”. Eu confirmam și apoi le povesteam despre ce e vorba, ce fel de virus este, cum se transmite, ce riscuri implică și după aceasta absolut toți îmi strângeau mâna.

portret-ruslan-hiv-5

Ruslan Hrișca FOTO: Sandu Tarlev

– Tu ai menționat că nu-ți planifici viața mai departe decât pentru o zi. Totuși, cum îți vezi viața peste câțiva ani?

– Niciodată nu m-am gândit la o asemenea întrebare. Bineînțeles, nu am de gând să mor mâine, însă nici nu-mi să în fire să fac anumite planuri nici măcar pentru un an înainte. Sunt instabil după caracter, asemenea unui reactor nuclear.

– Bine, totuși peste vreo doi ani ar fi bine să…

– Să rămân în această organizație unde primesc atâta satisfacție de la munca pe care o fac. Ar fi bine să-mi aranjez viața, să am ceva stabil, fiindcă prea mult am umblat fără țintă. Probabil, ar fi bine să-mi întemeiez o familie, să am un copil. În general, ar putea fi un milion de alte variante, dar deocamdată hai să ne limităm la aceasta.

Acest interviu a fost realizat în cadrul proiectului ”Prototipul abordării inovative a devianței pozitive a femeilor și bărbaților care trăiesc cu HIV în Moldova”. Scopul proiectului este reducerea nivelului de stigmă și discriminare față de persoanele care trăiesc cu HIV prin implementarea prototipului de devianță pozitivă pentru creșterea numărului de PHS care își trăiesc cu succes viața fără a-și ascunde statutul HIV. Acest proiect este finanțat de organizația UN Woman, fiind realizat de Asociația Obștească ”Inițiativa Pozitivă”.

Interviu realizat de Elena Derjanschi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *