Relația „patron-client” dintre Rusia și Transnistria

Relația dintre Rusia și statele din fosta Uniune Sovietică este, de obicei, descrisă prin intermediul a două abordări analitice. Prima abordare presupune că aceste țări sunt pur și simplu „marionete“ ale politicii externe ruse și rolul lor ar putea fi, în general, neglijat. Potrivit celei de-a doua abordări, fostele țări sovietice au propriile lor interese care se bazează exclusiv pe activități de contrabandă și șantajul comunității internaționale prin crearea tensiunilor în teritoriu. Pentru a explica relația dintre Rusia și Transnistria însă este mai potrivit modelul relației „patron-client”, o abordare analitică mai neutră.

În primul rând, criza economică din lume și în special în Ucraina și Rusia a subminat potențialul de export al republicii secesioniste, în special în industria metalelor. Economia transnistreană a fost foarte afectată întrucât autoritățile regionale nu au reușit să reformeze în mod util piața și sectorul economic. Astfel, chiar dacă oferă un preț mai mic pentru gaze, de exemplu, fabricile transnistrene nu sunt în măsură să concureze pe piețele externe.

Businessul și contrabanda

În al doilea rând, în martie 2006, regimul vamal a fost modificat pentru agenții economici transnistreni. Din acel moment, pentru a putea exporta în Moldova, agenții economici din regiunea separatistă trebuie să se înregistreze în jurisdicția Republicii Moldova.

Planurile Moldovei și Ucrainei de a stabili un control comun de frontieră pe segmentul transnistrean sunt menite să pună sub controlul Moldovei operațiunile de import ale întreprinderilor transnistrene. Pentru a importa bunuri, acestea vor trebui să furnizeze, de exemplu, certificate fitosanitare pentru produsele alimentare. De asemenea, agenții economici din Tiraspol vor trebui să posede acte de înmatriculare moldovenești pentru a circula liber peste graniță. Astfel, într-un termen destul de scurt, spațiul vamal al Republicii Moldova (împreună cu regimurile de reglementare aliate) vor fi cel mai probabil pe deplin reintegrate, astfel încât autoritățile transnistrene vor fi lipsite de o parte simbolică a suveranității lor.

În al treilea rând, businessul transnistrean nu este în măsură să mai beneficieze de pe urma activităților de contrabandă, pentru că UE, Ucraina, Moldova și România au instituit un control deplin al frontierelor în regiune.

Transnistria – „cap de pod pentru agresiunea rusă“

În al patrulea rând, în ultimii ani, importanța centralei Cuciurgan care produce o treime din exporturile transnistrene este subminată din cauza politizării problemelor de alimentare cu energie electrică. Relațiile contractuale cu consumatorul cheie – malul drept al Nistrului – au devenit foarte instabile. Furnizorul de energie electrică este ales în fiecare an, printr-o procedură de licitație, care este organizată acum sub control internațional, dar nu are încă o transparență deplină. Începând cu aprilie 2017, Ucraina a fost aleasă ca furnizor în ciuda unei amenințări de întrerupere de aprovizionare ca urmare a crizei energetice din Ucraina.

În al cincilea rând, până în 2014, Ucraina a fost partenerul-cheie pentru Tiraspol din punct de vedere politic, economic și logistic. Kievul, în acea perioadă de timp, a fost un fel de stat patron pentru Transnistria, dar după Maidan Transnistria a început să fie văzută ca un eventual „cap de pod pentru agresiunea rusă“, în ciuda faptului că atât Tiraspolul cât și Moscova au avut tendința de a păstra regiunea departe de contextul crizei ucrainene. În prezent relația dintre Rusia și Transnistria a devenit una de tipul „patron-client”. Acest model de relație s-a maturizat în timpul președinției lui Șevciuk, nu numai din cauza factorilor menționați mai sus, dar și pentru că Șevciuk avea nevoie de un sprijin extern în fața conflictelor sale interne cu parlamentul. După 2008 sprijinul rusesc a fost format din: a) asistență financiară menită să mărească pensiile pentru populația locală (de exemplu, aproximativ 17 de milioane de dolari în 2016); b) tolerarea faptului că Tiraspolul nu a plătit pentru gazul rusesc, dar l-a revândut pe piața internă (de exemplu, în 2015 Tiraspol a consumat aproape 2 miliarde de metri cubi de gaze ceea ce valorează aproximativ 350 de milioane de dolari); c) realizarea proiectelor sociale importante precum reconstrucția de școli și spitale, lucrări ce au costat aproximativ 100 de milioane de dolari și au fost efectuate între anii 2012-2016); d) asistență financiară pentru proiecte sporadice de stabilizare microfinanciară sau de dezvoltare. În termeni monetari, asistența Rusiei pentru regiunea transnistreană depășește 500 de milioane de dolari pe an.

NATO și SUA devin tot mai vizibile în Republica Moldova

De ce este Rusia încă interesată să mențină o strânsă relație cu Transnistria, în ciuda problemelor economice și financiare ale acestui teritoriu? Pentru Moscova, beneficiul cheie rămâne a fi interesul său strategic. În contextul crizei ucrainene, relațiile ruso-occidentale s-au deteriorat dramatic, astfel încât ambele părți se tratează reciproc cu o neîncredere profundă. Râul Nistru a fost una dintre primele zone geografice în care a apărut un nou „război rece“. În ajunul introducerii unui nou regim vamal pentru exportatorii din Transnistria, în martie 2006, însuși ambasadorul rus în Moldova Nokolay Ryabov, a catalogat relațiile ruso-occidentale drept o situație care ar putea da naștere unui nou „război rece“. Prin urmare, Rusia și Occidentul sunt angajate într-o confruntare în timp ce UE și SUA avansează în Republica Moldova din punct de vedere politic și economic. În primul rând, SUA, UE și România sprijină autoritățile moldovenești actuale atât politic, cât și financiar, în ciuda faptului că mass-media internaționale și societatea civilă din Republica Moldova descrie acest stat drept unul „capturat“. În acest sens, am putea indica existența relației patron-client nu numai între Rusia și Transnistria, ci și între Moldova și Occident.

Totodată, NATO și SUA devin tot mai vizibile în Republica Moldova. În luna mai 2016, 200 de soldați americani au efectuat manevre militare, iar în vara acestui an, se așteaptă inaugurarea la Chișinău a unui birou NATO. În același timp, Uniunea Europeană promovează în Moldova, prin intermediul cadrului de asociere, propriile regimuri instituționale care, deocamdată, nu sunt compatibile cu statele CSI. Totodată, UE promovează un al treilea pachet energetic (punerea sa în aplicare va lipsi practic Gazprom de activele sale în rețelele de transport din Republica Moldova), precum și construcția apeductului de gaze moldo-român a cărui construcție se preconizează a fi finalizată până în 2019. Tot aici trebuie să fie menționată și stabilirea controlului frontierei moldo-ucrainene la segmentul transnistrean care este finanțată și implementată cu sprijinul tehnic al UE. În aceste condiții, atât Tiraspolul, cât și Moscova sunt încă interesați de un parteneriat strâns. Tiraspolul a solicitat asistență financiară Moscovei în sumă de 130 de milioane de dolari, dar Rusia va fi cu greu dispusă să stabilească un protectorat financiar complet asupra Tiraspolului. Cu toate acestea, într-un viitor apropiat ambele părți vor pune în aplicare, cel mai probabil, o tactică de „confuzie“ fără a încerca însă să schimbe situația geostrategică.

„Politica pașilor mici” – nicio discuție despre statutul politic

În prezent, Moscova și Transnistria promovează „politica pașilor mici“. Pentru Rusia, aceasta este o modalitate de a sprijini, într-un fel, politica președintelui Igor Dodon care a făcut din problema transnistreană una dintre prioritățile sale cheie. Evghenii Șevciuk, la începutul președinției sale, chiar a declarat că restabilirea încrederii reciproce prin „pași mici“ ar putea duce la redeschiderea discuțiilor privind statutul politic al regiunii separatiste. Această abordare a eșuat însă din cauza unor circumstanțe interne și externe apărute în contextul contradicțiilor ruso-occidentale cu privire la asocierea Moldovei cu UE. Acum, poziția transnistreană este mai rigidă: nicio discuție cu privire la statutul politic.

În prezent, poziția tradițională sceptică a Chișinăului față de reglementarea conflictului transnistrean devine chiar mai dură. Relațiile moldo-ruse se înrăutățesc: Chișinăul mai degrabă evită să escaladeze confruntarea dincolo de anumite limite, astfel încât afrontul împotriva Moscovei este organizat prin intermediul istoriilor despre oficialii moldoveni umiliți la granița rusă sau prin presupusa tentativă a Moscovei de a-l asasina pe liderul Partidului Democrat.

Lasă un comentariu