România ca o curvă. Drumul spre unirea românilor 1916-1918 (1)

Revista vieneză Muskete publica pe prima pagină o caricatură extrem de violentă în ediția din 7 septembrie 1916. Sub titlul ”Meșteșugul Miss Britannia”, graficianul maghiar Josef Diveky reda o scenă de bordel: matroana îndesată și fălcoasă (Marea Britanie) îi prezintă unui ofițer rus ce se bucura deja de mângâierile a două profesioniste fanate (Franța și Italia) o tânără rușinată în costum popular românesc cu vorbele: ”Iat-o și pe a treia soră latină. Poate vreți să vă retrageți cu ea acum domnule Kanciukov?”

Caricatura de mai sus sintetizează furia Austro-Ungariei față de intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei la 28 august 1916. Ediția anterioară a revistei Muskete din 31 august nu a apucat să cuprindă decât o caricatură și o poezie anti-românească, față de campania de presă ce avea să fie declanșată în săptămânile următoare. Trebuie spus că revista Muskete era preferata ofițerilor austro-ungari, fiind extrem de influentă în rândurile acestora prin politica editorială pro-monarhică și materialele care frizau rasismul despre inamicii Puterilor Centrale.

O altă caricatură anti-românească din revista Muskete a fost una cu referințe culte, la poezia Lorelei de Heinrich Heine, în care este descrisă o sirenă ce se piaptănă pe o stâncă de pe malul Rinului și atrage cu frumusețea ei luntrașii să se zdrobească de pietrele malului. În caricatură luntrașul este premierul Ionel Brătianu care răspunde la chemările unei Lorelei britanice – bătrână și decrepită – și își cârmește bărcuța ”România” către stâncile care au forma unui soldat prusac, al unuia austro-ungar, un turc și un bulgar.

Nici textele publicate în revista Muskete nu rămân mai prejos față de caricaturi:

• Un inginer austriac ar fi inventat un instrument chirurgical cu ajutorul căruia să poată fi măsurat punctul maxim până la care se poate ridica infamia oamenilor de stat români, dar și nivelul scăzut al moralei și culturii conducătorilor acestui popor de țigani.
• Boierii români sunt latini care vorbesc franceză, gândesc rusește și se poartă ca italienii.
• ”Sunt curios, cu ce îi vor ajuta rușii pe români… Da, și pe mine mă interesează ce o să le fure de data asta”

Românul generic era poreclit ”Schufterlescu” – echivalent cu ”Nemernicescu”, iar chestiunea Transilvaniei era pusă într-o caricatură a cărei explicație se baza pe un joc de cuvinte ”Pentru Transilvania (Siebenburgen în germană ”Șapte cetăți”) sunt de ajuns aceste cinci cetăți”, fiind redați cinci infanteriști: turc, german, austriac, maghiar și bulgar.

Die Neue Zeitung de la Viena aprecia într-un amplu comentariu pe prima pagină din 29 august că regele Ferdinand a cedat ”în fața zbieretelor rusofililor de la București” și a intrat în război de partea Antantei. ”România a privit cu ochi pofticioși de multă vreme spre Transilvania” afirma Neue Zeitung și ajungea la concluzia că România va fi înfrântă. Aceeași publicație îl cita pe contele Andrassy de la Budapesta care declara că Ungaria nu poate exista fără Transilvania și că maghiarii vor lupta până la ultima suflare pentru această provincie. Pester Lloyd de la Budapesta aprecia la 29 august intrarea României în război drept o trădare, I.I.C. Brătianu era considerat un comediant și erau citate numeroase ziare din Germania și Austria care dădeau drept sigură înfrângerea României. La București ziarul Adevărul adopta un ton belicos și susținea intrarea României în război. În mod ciudat, primele zile de lupte erau calificate drept victorioase în ziarele ambelor părți: comunicatele de la Berlin, Viena, Budapesta și București subliniau înfrângerea dușmanului.

Însă hărțile săptămânale ale Statului Major German prezentau o realitate dureroasă pentru soldații români: ofensiva din Transilvania care a dus în câteva zile la ocuparea Brașovului și a Sibiului a fost rapid înfrânată de atacul armatei bulgare în Dobrogea, sprijinită de un corp german comandat de mareșalul Mackensen. Harta de mai jos sublinia înaintarea minimă a trupelor române în Transilvania și declanșarea ofensivei bulgaro-germane în Dobrogea.

Promisiunile aliaților

Tratativele cu Antanta s-au încheiat în vara anului 1916, iar un pas decisiv pentru intrarea României în război l-a constituit semnarea unui Plan comun de acțiuni la Conferința Înalților Comandanți Aliați din 23 iulie de la Paris, de către șeful misiunii militare române – colonelul Vasile Rudeanu. Ulterior, la 4/17 august s-au semnat la București documentele colaborării României cu Antanta, şi anume o Convenţie politică şi una militară. Convenţia politică prevedea ca România să declare război Austro-Ungariei, iar Antanta se obliga să respecte integritatea teritorială a ţării. S-a recunoscut, de asemenea, aspiraţia legitimă a României „de a reintegra la vatra istorică provinciile istorice Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina”. România urma să participe la Conferinţa de Pace în condiţii de egalitate cu celelalte părţi semnatare. Convenţia militară a stipulat colaborarea dintre trupele aliate și sprijinul pe care Antanta trebuia să-l acorde României. Aliații se angajau să preceadă cu cel puțin 8 zile înainte intrarea României în război, printr-o ofensivă a armatelor de la Salonic, conduse de generalul francez Sarrail, și printr-un atac virulent al rușilor în Galiția și Bucovina. Totodată, armata română trebuia aprovizionată de aliați, prin porturile ruse, cu muniţii şi armament în cantitate de 300 de tone zilnic. Conform art. 3, Rusia se angaja să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie pentru a coopera cu armata română împotriva armatei bulgare.

La 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroană sub conducerea regelui Ferdinand. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul înţelegerilor cu Antanta şi a cerut intrarea ţării în război alături de această alianţă militară. Majoritatea participanților s-au declarat de acord şi au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu Maiorescu și a lui Petre P. Carp, care continuau să susţină politica de expectativă. În aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de război a României.

Primele operațiuni militare

Începea astfel războiul pentru reîntregirea naţională. României i-a fost impusă intrarea în război într-un moment cu totul nefavorabil, fiind cerută de Antantă datorită situaţiei sale precare pe fronturile europene. Prin intrarea Bulgariei în război contra ţării noastre s-a format un front uriaş pornind de la Carpaţi, mergând pe Dunăre şi ajungând la Marea Neagră. În cadrul său, din cei peste 800.000 soldaţi şi ofiţeri, cât numărau forţele armate române, 2/3 din efectiv au fost concentrate pe frontul din Transilvania, şi doar 1/3 în sud. În noaptea de 14/15 august 1916 armata română a trecut Munţii Carpaţi în Transilvania, unde a cucerit Braşovul şi a pătruns în zona locuită preponderent de secui. Trupele române au fost întâmpinate cu bucurie de locuitori, care se aşteptau să fie eliberați de sub dominaţia străină. Multe din prevederile Convenţiei militare cu Antanta nu au fost însă respectate de către aceasta, iar ofensiva română nu a fost susţinută de aliaţi nici în Galiţia şi nici în Dobrogea, ceea ce a dus la oprirea ei.

Colaborarea cu rușii

Istoricul rus Vasilii Kașirin, într-un studiu dedicat colaborării militare ruso-române din toamna anului 1916, afirmă că „trupele ruse și române au luptat umăr la umăr împotriva inamicului comun și în munții Carpați, și pe dealurile Moldovei, și în stepele Valahiei și ale Dobrogei”. Din păcate, însă, țariștii s-au remarcat printr-o totală lipsă de acțiune pe frontul balcanic, neonorându-și angajamentele asumate și lăsându-și aliații de izbeliște. Dacă la începutul anului 1916, secretarul Ministerului Apărării al României, generalul Dimitrie Iliescu, solicita de la ruși un numeros efectiv pentru asigurarea graniței cu Bulgaria, de cca 10 divizii și până la 250.000 de soldați, atunci în vara aceluiași an, conform unei telegrame a atașatului militar rus de la București, Alexandru Tatarinov, către Șeful Statului Major General al Rusiei, Mihail Alekseev, românii s-au resemnat și au înțeles că nu vor mai primi în ajutor nici 6-7 divizii rusești, ci cel mult 2 divizii de infanterie. Asta deși autorul încearcă să justifice inacțiunea aliaților țariști prin crearea Districtului Militar Odessa și intenția nematerializată a Armatei a 7-a de a debarca în Bulgaria la sfârșitul anului 1915, fapt de care se fac vinovați tot românii, pentru că nu le-au permis trupelor ruse să tranziteze Dobrogea, întrucât își declaraseră neutralitatea.

Cauzele înfrângerii de la Turtucaia

Kașirin califică pierderea cetății Turtucaia drept „o rușinoasă catastrofă a armatei române”, în urma căreia bulgarii au luat în prizonierat cca 30.000 de oameni. Dar istoricul rus eludează aportul țariștilor la această înfrângere. Un martor ocular al acelor evenimente, fabulistul George Topîrceanu, mobilizat ca subofițer de artilerie, constata următoarele: „La Turtucaia fiind cea dintâi ciocnire mai crâncenă cu inamicul (…). Totuși pierderile mari de oameni ale inamicului, despre care m-am putut încredința în ziua când am străbătut, ca prizonier, locul luptelor de lângă Daidâr și despre care am auzit adeseori în timpul captivității chiar din gura bulgarilor și din presa lor, dovedesc că ai noștri nu s-au dat ușor. Iar dacă au fost ofițeri care și-au părăsit oamenii sub felurite pretexte și dacă au fost și soldați destui care și-au părăsit ofițerii și au lăsat artileria singură în fața dușmanului – și printre unii și printre alții s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat”. Despre cauzele înfrângerii de la Turtucaia, menționa și I.I.C. Brătianu în telegrama sa adresată generalului J.J.C. Joffre, șeful Marelui Cartier General Francez: „Turtucaia a căzut fiind atacată de forţe considerabile pe care bulgarii le-au putut concentra graţie inactivităţii generalului Sarrail, a cărui ofensivă bine afirmată trebuia să preceadă cu opt zile intrarea noastră în acţiune. Dată fiind această situaţie, înaintarea noastră în Transilvania trebuie să fie oprită pentru a ne putea acoperi împotriva forţelor bulgaro-germane de pe frontul de sud. Nu noi suntem de vină că se pierd astfel toate avantajele pe care Aliaţii le-ar fi avut dacă ar fi ajutat înaintarea noastră în Transilvania, mai cu seamă dacă forţele inamice n-ar fi avut, încă de la începutul intrării noastre în război, deplină libertate de acţiune”.

Părerea rușilor despre frontul românesc

Marele eșec de pe frontul sudic se datorează unui cumul de circumstanțe, și nicidecum eminamente trupelor române. Istoricul Kașirin remarcă faptul că generalul Andrei Zaioncikovskii, care fusese propus la conducerea corpului expediționar rusesc din Dobrogea, îi scrisese superiorului său Alekseev că înțelege intenția acestuia de a pune la dispoziția României cât mai puține trupe rusești. De altfel, Zaioncikovskii se pronunța categoric împotriva subordonării în fața Comandamentului militar românesc (așa cum prevedea Convenția militară), argumentând că ar putea fi trimis departe de hotarele Rusiei și de bazele de aprovizionare: „Mă voi opune prin toate mijloacele posibile îndeplinirii acelor măsuri care dau senzația scoaterii castanelor românești cu mâinile rusești și mai ales pentru asigurarea liniștii trupelor române cu prețul sângelui și muncii inutile a armatei mele”.

Statul Major General al Rusiei a considerat dintotdeauna detașarea trupelor sale pe teritoriul României ca fiind o obligație motivată politic, ca un fel de „mită” militară oferită aliatului său. „Întrucât Bucureștiul a insistat asupra trimiterii în Dobrogea a 2 divizii de infanterie și una de cavalerie, Alekseev a inclus în această armată și detașamentul voluntarilor sârbi, ceea ce, în esență, însemna amăgirea românilor”. În asemenea condiții, Armata Română s-a văzut nevoită să înceteze ofensiva din Transilvania, pierzând atât inițiativa, cât și încrederea în aliatul răsăritean.

La scrierea acestui articol a contribuit Ion Mischevca.

Acesta este primul episod al serialului ”Drumul spre unirea românilor 1916-1918” în care vom relata săptămânal cele mai importante evenimente de acum 100 de ani, folosind presa contemporană, memoriile politicienilor și militarilor vremii.