Moldovenii deportați au trăit îngrozitor de greu în Siberia. După anexarea Basarabiei în iunie 1940 de către Uniunea Sovietică, Stalin a dat start cruzimelor nespuse. În perioada anilor 1940-1953, zeci de mii de basarabeni au fost trimiși forțat să muncească în taigaua rusească unde temperaturile coboară până la minus 70 de grade Celsius.
Recrutările forțate de muncitori pentru URSS au început în vara anului 1940, iar peste un an au fost ridicați legionarii și activiștii partidelor românești, mulți ditre ei au fost judecați și închiși pentru aproximativ 15 ani în penitenciare. În noaptea din 5 spre 6 iulie 1949 s-a desfășurat operațiunea IUG în urma căreia au fost deportați țăranii înstăriți, adică cei care aveau o bucată de pământ și o casă. Autoritățile sovietice, de fapt, doreau să lanseze organizațiile agricole comune, așa numitele colhozuri sau sovhozuri. Imediat după trimiterea moldovenilor în Siberia, în septembrie 1949 s-au format aceste cooperative agricole, iar oamenii rămași în Republica Moldova au fost angajați.
Viața grea din Siberia
Moldovenii care au îndurat deportarea stalinistă mi-au povestit memoriile lor despre acele vremuri comuniste. Am fost în satul Mereni din raionul Anenii Noi, acolo de unde pe 6 iulie 1949 au fost deportate 118 persoane din 85 de familii. Astăzi la Mereni mai sunt câțiva supraviețuitori din acele timpuri. Veronica Ermurachi este una dintre femeile deportate cu care am discutat. Născută la 19 octombrie 1937, femeia avea 12 ani când a fost ridicată împreună cu mama și sora sa mai mare. Tatăl lor a fost luat în anul 1945 și închis pentru 15 ani în lagărul de la Vorkuta, spune tanti Veronica, deoarece a fost primar la români. Cu mama moartă în regiunea Irkutsk din Siberia, în anul 1956, Veronica și sora sa și-au revăzut tatăl care tocmai a fost eliberat din lagăr, deoarece a lucrat în mina de cărbuni de la cercul polar arctic și a îndeplinit „norma”.
Vai de capul nostru câtă foame și frig am tras. Am stat în corturi împreună cu 30 de persoane. Când am ajuns, am trecut peste un râu, ne-au dat topoare și – la tăiat pădure. În primul an primeam cartofi înghețați, iar mama de acasă luase două pungi cu făină. Dezghețam cartofii, îi fierbeam și presuram o boaghe de făină. Asta ne era mâncarea pe toată ziua. Dumnezeu ne ținea – povestește cu lacrimi în ochi Veronica Ermurachi.
Operațiunea stanilistă a avut loc la miezul nopții, mai exact la ora 2:00, când la ușă au bătut soldații înarmați. „Mașina aștepta la poartă, iar mama trebuia în câteva minute să ne trezească pe noi, să-și ia câteva lucruri la repezeală și să pornim spre Capitală”, adaugă Ermurachi. În gara din Chișinău, basarabenii au fost suiți într-un tren pentru animale, înghesuiți, fără hrană, apă și popas pentru nevoi fiziologice. „Am mers 21 de nopți cu trenul până am ajuns în regiunea Irkutsk. Ne dădea o găleată cu apă și trei pâini pe zi la tot vagonul. Toți plângeau, deoarece credeau că ne duc la împușcat. În Novosibirsk au oprit și ne-au dus la baie. Tot de la Novosibirsk ne dădeau câte o găleată de borș și trei pâini la 57 de oameni. Ne mai dădea și scrumbie sărată (…)”, spune Veronica Ermurachi.
Iernile cumplite din Siberia
Moldovenii au fost repartizați în corturi fără încălzire. Deși aveau o plită în mijlocul cortului, femeia susține că toți tremurau de frig în jurul focului de lemne. Moldovenii noștri au fost lăsați de izbeliște în mijlocul unei păduri de conifere cu foarte mulți țânțari, iar la aproximativ 3 kilometri depărtare era un sat de tătari. Toți, dar absolut toți trebuiau să muncească din greu și necontenit la tăiat pădure. „Noi, copiii, tot trebuia să lucrăm ceva dacă doream să mâncăm. Măsuram câte cuburi de lemn am făcut. Erau foarte multe muște mărunțele, asemănătoare cu țânțarii. Când lucram, pe față purtam o plasă pentru albinari, iar la amiază mâncam sub plasă, altfel te înnădușeai de la muște. Primeam o felie de pâine de secară pe zi, dar pentru asta ne trezeam la ora 4:00 dimineața. Luam un băț aprins în mână și ne duceam să primim felia de pâine. Altfel ne înghețau obrajii. După 3 ani a început să fie mai bine: ne dădeau pâine albă, lucram și aveam bani. Uneori aduceau și carne. Parcă se mai rărea și musca prin putregaiul cela”, mărturisește Ermurachi. În anul 1956, tata cu cele două fete au revenit acasă la Mereni. Familia Ermurachi nu și-a recuperat casa. Aceștia au fost nevoiți să locuiască la bunica lor.
Copilărie trăită în Siberia
Amintirile deportaților seamănă izbitor între ele. Toți au simțit din plin traiul cumplit în Siberia de gheață. Nici copiii nu au scăpat de pribegia pe pământ străin. Cei care au crescut în Siberia din fragedă pruncie își aduc aminte cu greu despre condițiile de acolo, iar foamea devenise un mod de viață. Ana Buga avea 6 luni când a fost deportată împreună cu părinții și cei trei frați. Femeia a învățat acolo primul semestru din clasa I-a. „Acolo am stat 7 ani și jumătate. Țin minte că mă lăsau acasă să păzesc lucrurile. Într-o zi m-am dus cu o prietenă să pasc vaca în pădure. Ea trebuia să stea cu vaca, iar eu am pornit singură acasă și m-am rătăcit. M-au găsit soldații și m-au adus acasă. Eu le-am zis că sunt din baracul cu spitalul. Treceam peste calea ferată și mâncam zmeură”, își amintește Ana Buga în timp ce împletea ciorapi de lână.
În aceeași casă amplasată pe un deal din satul Mereni am întâlnit-o pe sora sa mai mare, Feodora Buga, care avea 8 ani când a fost nevoită să treacă prin urgia comunistă. „Am ajuns în iulie 1949 după ce am mers 3 săptămâni cu trenul. Când am ajuns corturile erau pregătite. Țânțari erau foarte mulți. A căzut omătul, dar noi tot în corturi trăiam. Mai târziu au început să ne mute în baracă, unde stăteam câte patru familii într-o cameră: pe fiecare pat, câte o familie. Când ne-au mutat din corturi în baracă ne părea că-i raiul adevărat. Ne-am făcut sobă ca lumea. Prima iarnă a fost grea, deoarece nu aveam haine groase”, afirmă Feodora Buga.
„În primii ani nu ne duceam la școală. Moldovenii învățau mai bine decât rușii. Mâncam cartofi înghețați, ceai și pâine neagră ca glodul. Apoi, oamenii primeau bani și creșteau cartofi. Fructe nu erau, deoarece nu se coc, perioada de vară este scurtă. În pădure găseam ciuperci. Eu am lucrat la fabrica de cărămidă. Băieții lucrau la tăiat pădure, iar mama cosea acasă. De Paști, mama cocea pască din mancă, deoarece nu aveam făină de grâu. Noi colindam de Crăciun. Rușii nu știau nici de Crăciun, dar nici de Paști. În orașul Irkutsk am mâncat pentru prima dată înghețată. Noi creșteam iepuri și aveam capră pentru lapte”, continuă Feodora Buga șirul amintirilor din Siberia.
Clipa eliberării pentru aceste două femei a venit după 3 ani de la moartea lui Stalin care a decedat în martie 1953. Familia a revenit acasă în anul 1956, dar n-a reușit să-și recupereze nici casa, nici pământurile. Aceștia s-au adăpostit în casa rudelor.
„Hai, la taiga”
Tot în satul Mereni am vorbit cu ultima eroină din povestirea noastră. Olga Lungu are 83 de ani și a fost deportată la vârsta de 15 ani. A stat în Siberia 8 ani.
Ne-au luat în anul 1949 și am revenit acasă în anul 1957. Ne-au ridicat, deoarece au zis că suntem bogați. Ei, ce-aveam? Ce avea lumea aceea aveam și noi. În anii 1946-1947 a fost foametea, dar noi n-am dus foame, deoarece aveam făină și tot ce ne trebuia de mâncare. În anul 1949 au zis că suntem bogați. Ei hai, bogați, bogați. Hai, la taiga. Eu cu mama am fost ridicate. Am mers aproape o lună cu trenul, deoarece ne-au dus prim-prejur. Ne-a fost greu. Nu aveam bani de pâine. Nu mă primea la lucru, deoarece nu aveam 18 ani, dar până la urmă m-au primit la tăiat pădure. Mama nu lucra, deoarece era bătrână. Am lucrat 8 ani ca în frigider. Ruși erau câtă frunză și iarbă. Am învățat limba rusă în 2 luni. Nu știam limba rusă, deoarece am făcut școala la români. Gaz nu era. Ne încălzeam cu lemne. În Siberia e frig tare, se ajunge până la -70 grade, și nu se face porumbul, grâul, orzul. Nu crește nimic acolo, doar cartofi. Făină de grâu și porumb ne aduceau din Moldova. În 8 ani n-am văzut nici gram de rachiu sau vin – își deapănă amintirile sumbre Olga Lungu.
Singura bucurie simțită de beata femeie a fost atunci când a murit Stalin. „M-am bucurat când a murit Stalin. Când ne-au dat pașapoartele, atunci am înțeles că suntem liberi. Mamă, am scăpat de taiga! Două valize în mână și-nainte, nici în urmă nu m-am uitat. Dacă m-am văzut scăpată, am trecut munții Ural și Novosibirsk la ora 2:00 noaptea, am zis: la revedere Siberia! La revedere taiga! Mă duc la Moldova mea”, spune, de data aceasta cu umor, Olga Lungu.
Deși este țintuită la pat, deoarece are dureri de picioare, Olga Lungu nu și-a pierdut simțul umorului și bucuria de a trăi. Femeia şi-a recuperat averea părinţilor dobândită până în anul 1949. La final, Olga Lungu ne-a recitat o poezie inspirată din memoriile deportărilor, scrisă chiar de bătrână.
Poem despre amintirile din Siberia
„Foaie verde matostat, vin soldați la noi în sat / Ei nu vin să ne distreze, dar vin să ne depărteze / Noaptea-n casă au venit, tocmai când am adormit / Și cu arme ne-au luat și-n mașini ne-au încărcat / Ne-au dus din sat la gară / Acolo ne-au descărcat și-n vagoane ne-au băgat / La 7 iulie în seară ne-am pornit cu toți din gară, unde noi nici n-am gândit / Lăsând casă, lăsând masă și Moldova mea frumoasă: cu pământul cel rodos, în vagonul întunecos. / Nistrule cu apă rece te-am jurat că nu te-oi trece / Te-am trecut cu santinela / Te-am trecut cu mare jăle – cu ordinul de la stat și cu pârâturile din sat / Noi cu trenul când mergeam – numai lagăre vedeam / Ne-au mânat din gară-n gară, unde-i pâinea mai amară / Pâinea amar mucegăită pentru culaci pregătită / Ne-au mânat și ne-au mânat, jos în taiga of ne-au dat / Foaie verde de arțar – vedeam nouri de țânțari / Unde lucram, în pădure, găseam nuci și brazi și mure”.
În cadrul Muzeului de Istorie și Etnografie din satul Mereni din raionul Anenii Noi se află un perete dedicat sătenilor care au suferit în urma deportărilor staliniste. Vizavi, pe dreapta, se află un muzeu în aer liber închinat victimelor deportărilor din Siberia.