Se mai lansează un site trist de ştiri, veți spune. V-ar fi cumva justificată reticenţa, având în vedere că avem surse media care produc mai mult decât capacitatea de consum. Şi colegii noştri, poate, vor arunca o frază inteligentă despre durabilitatea unui proiect media, într-o ţară în care deja există surplus.
În acest context, voiam să scriu despre solidaritatea dintre jurnaliştii din Republica Moldova, mai ales că ONG-urile de media ne invită săptămâna aceasta la un marş al solidarităţii. Dar mă opresc la o mică precizare şi vă explic de ce.
Va fi, de fapt, un eveniment banal din centrul Chişinăului ce va aduna câţiva jurnalişti care vor discuta vreo oră, vor mărşălui puţin și atât. Subiectul relației dintre jurnaliştii din Republica Moldova poate viza orice chestiune, numai nu solidaritatea. Unicul lucru care ne leagă în prezent este legitimaţia de presă, dar şi aceasta poate fi pusă la îndoială în anumite cazuri. Atâta timp cât un jurnalist fură un text de la un coleg de-al său, atribuindu-şi meritele sau când o gaşcă de jurnalişti crede că unicul mijloc de apărare este atacul şi arată cu degetul spre alta că aceasta ar face jocul unui politician doar pentru simplul fapt că are o opinie distinctă, numai despre solidaritate nu putem vorbi. Iar atunci când un jurnalist de la Chişinău preia un articol din presa regională fără a cita instituția, este cu atât mai ruşinos. Îmi asum şi fraza că nici cei care îi reneagă pe colegii lor de la „posturile de televiziune ale oligarhului” nu sunt atât de solidari precum îşi doresc să pară. Eu cred că misiunea unui jurnalist este să afle răspunsuri, să informeze şi să educe.
Iar educaţia este un alt subiect. Mult mai sensibil. Este un domeniu care rămâne de izbelişte indiferent de retorica noilor guverne şi noilor miniştri care se perindă pe la conducerea ministerului care îl gestionează. Nu vrem să educăm şi nici să investim în educaţie. Inventăm programe şcolare pe care nici profesorii nu le mai înțeleg; creştem cantitatea de cărţi în ghiozdane, iar odată cu aceasta cresc de trei ori mai mult taxele, multe dintre ele ilegale. Ne place să credem că astfel facem educaţie.
Zilele trecute am întâlnit o profesoară care face în curând 50 de ani de când predă într-un sat din centrul ţării. După cinci decenii spune că această ţară și-a distrus educaţia din temelii. Părinţii beau pe rupte, copiii le urmează calea înverşunat, iar profesorii tineri, şcoliţi la buget şi obligaţi să muncească la stat, nici nu şi-au despachetat bagajele că deja îşi anunţă plecarea. Nimeni nu are pretenţia de a cere şi oferi educaţie într-un stat unde totul se simulează – logica reformelor, procesul lor şi, în final, educaţia şi ştirile la TV. Putem fi posesori de biometrice şi analfabeţi totodată, putem fi obiectivi, subiectiv vorbind. Mai mult decât atât, taxele le pot plăti şi robii, nu e nevoie de mare şcoală.
Dar şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat, a spus odată Eminescu. Când însă statul Republica Moldova va fi stat nu cunoaştem. Singura speranţă ca viitoarele generaţii să fie demne de predecesorii, dar şi de urmaşii lor, este ca măcar omul să rămână om.