Meniu Închide

Unirea la români (1)

Dezideratul multisecular al poporului român rămâne a fi un subiect destul de controversat chiar și în mediul academic. Deși corifeii literaturii noastre au abordat unirea din perspectivă națională, axându-se îndeosebi pe aspectele culturale, iar distinși economiști, sociologi și politologi au argumentat cu precădere beneficiile materiale ale unirii, istoricii au datoria de a explica într-un mod cât se poate de echidistant și accesibil acest fenomen. Ceea ce este deopotrivă intrigant și solicitant.

mihai-viteazul

Convențional, au existat 3 mari uniri ale românilor, în 3 epoci distincte: la 1600, la 1859 și la 1918. Cu toate că am recăpătat anumite teritorii răpite și în alte perioade, cum ar fi cele 3 județe sud-basarabene după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii (1856) sau nord-vestul Transilvaniei după al doilea război mondial, aceste alipiri reprezintă retrocedări oferite de către marile puteri, nu și unificări ale românilor. Deși istoria noastră este percepută ca fiind eminamente defensivă, românii au ocupat și chiar anexat câteva provincii străine, cu scopul de a-și securiza hotarele: Ștefan cel Mare a cucerit Pocuția de la polonezi în 1502, Carol I a luat Cadrilaterul de la bulgari în 1913, opinca românească a fost pusă pe clădirea Parlamentului de la Budapesta în 1919, iar trupele conduse de Antonescu au cucerit Odessa în 1941. Dar reieșind din faptul că teritoriile enumerate mai sus nu au fost revendicate din considerente naționale, ci doar din rațiuni strategice, obținerea lor pentru o perioadă efemeră nu poate fi calificată drept unire.

Disputa științifică dintre primordialiști și moderniști transcede subiectul apariției conștiinței naționale la români și se răsfrânge inclusiv asupra factorilor care au determinat cele 3 mari uniri. Dacă reprezentanții primului curent încearcă să explice fenomenul în toată complexitatea sa, atunci părtașii celui de-al doilea urmăresc doar să-l „demitizeze” și să-l reinterpreteze. Cel mai de vază exponent al demistificării istoriei românilor este profesorul Lucian Boia, potrivit căruia Mihai Viteazul nu este un unificator, ci cu un simplu cuceritor, care a supus Moldova și Transilvania prin forța armelor. În sprijinul aserțiunii sale, profesorul bucureștean apelează la textele cronicărești din sec. XVII și la aprecierile date de către Școala Ardeleană. Fără a neglija meritele incontestabile ale lui Miron Costin sau ale lui Samuil Micu, trebuie menționat că aceste personalități au activat în anumite perioade, au fost influențate de anumite curente și deseori au scris chiar la comandă. Cronicarii moldoveni nu prea erau dispuși să-i preamărească pe domnii munteni (decât dacă aceștia erau în fruntea Țării Moldovei), ceea ce era valabil și viceversa. Similar, unii scriitori ardeleni de la sfârșitul sec. XVIII considerau că Mihai Viteazul a cedat Transilvania împăratului habsburgic, iar alții îi reproșau că nu a oferit teritoriilor românești unificate o constituție.

Din perspectiva academicianului Ioan-Aurel Pop, „este clar că Mihai Viteazul nu a făurit o Românie la 1600, că nu a avut intenția explicită să-i reunească într-un stat național pe toți românii, că nu exprimă, cum spune poetic Bălcescu, „visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”. Totodată, însă, nu putem eluda faptul că domnul muntean a unificat doar teritorii românești, că toate incursiunile sale la sud de Dunăre nu aveau drept scop „eliberarea” popoarele creștine din Balcani, ci obținerea recunoașterii domniei sale de către otomani, și că înfrângerea lui Andrei Bathory și intrarea triumfătoare în Alba Iulia nu ar fi fost posibilă fără încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea. Cu alte cuvinte, principele Mihai a acționat în spiritul vremii, realizând idealul unirii prin lupte, inclusiv fratricide, la fel cum au procedat cnezii moscoviți în cazul rușilor și chiar mult mai târziu cancelarul Bismark atunci când a unificat prin „foc și sabie” statele germane.

Afirmațiile precum că Mihai Viteazul a înfăptuit unirea strict din interese meschine, urmărind doar instaurarea unei domnii ereditare, cu prețul închinării Țării în fața împăratului habsburgic, sunt combătute prin însăși originea opozanților săi: sultanul turc, nobilii maghiari, negustorii sași și boierii moldoveni filopolonezi. A considera că „uniunea personală” a lui Mihai era lipsită de orice conotație națională e ca și cum ai spune că nu există căsătorii din dragoste.

Problema istoriografică a Unirii de la 1600 se rezumă la persoana voievodului. Să fi fost acesta neromân și să fi cucerit nu doar Țările Române, dispărea orice urmă de polemică. Faptul că Mihai Viteazul a introdus limba română în cancelaria princiară a Transilvaniei, spre exasperarea Dietei maghiare, constituie un „atentat” la valorile „europene”. Deși a condus o armată multietnică și pluriconfesională, principele Mihai a fost perceput încă de către contemporanii săi ca fiind român, iar oastea sa – românească. Firește, acest fapt nu demonstrează că Mihai Viteazul era animat de ideea unității politice a poporului său, dar dovedește că el și-a asumat acest rol, de unificare a Țărilor Române, motiv pentru care a și fost asasinat.

Va urma…

1 Comment

  1. Pingback:Unirea la români (3) - moldNova

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *