Istoria micului popor de origine turcică, găgăuzii, constituie unul dintre cele mai interesante şi mai puţin cunoscute file din istoria modernă a Basarabiei.
Deși un popor puţin numeros, a avut totuși implicaţii puternice în viața politică din Basarabia, devenind cu timpul o etnie rusificată „ca la carte”, fiind și portavocea intereselor rusești în Moldova, ținând cu mândrie capul de afiș în lupta pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică. De asemenea, găgăuzii se mai remarcă printr-o românofobie acută. Totuși, în istoria găgăuzilor există câteva momente despre care intelectualii găgăuzi evită să vorbească, fie din necunoștință de cauză, fie din frica față de adevăr.
Găgăuzii, prolegionari în perioada interbelică
Deși anul 1918 a însemnat și unificarea poporului găgăuz din Basarabia și din Dobrogea, cei opt reprezentanți din Sfatul Țării s-au abținut de la votarea Actului Unirii din 27 martie 1918. Totuși, găgăuzii vor deveni mai târziu una din cele mai bine integrate minorități din perioada interbelică. Majoritatea etnicilor găgăuzi vor învăța limba română, iar reprezentantul cel mai de seamă al intelectualității găgăuzești va fi Mihail Ciachir, cel care pe lângă numeroasele lucrări va traduce Evangelia (1937) în limba găgăuză și va crea chiar un dicționar găgăuzo-român (1938).
De asemenea, în rândul satelor găgăuze va exista un puternic curent anticomunist și, paradoxal, exista o simpatie față de Garda de Fier. Astfel, după cum ne informează istoricul Igor Cașu, unele sate găgăuze din sud au votat masiv cu Partidul Totul Pentru Țară (aripa politică a Gărzii de Fier), partid de extremă dreaptă românesc. Explicaţia este însă una simplă. Atunci, ca și astăzi, găgăuzii erau un popor foarte credincios, prin urmare mișcarea legionară i-a atras atunci prin mesajul ortodox. Astfel, putem conchide că găgăuzii erau și niște anticomuniști înrăiți, din moment ce au votat masiv Garda de Fier, care își declara deschis dorința de a stârpi comunismul.
Anul 1940, un an negru în istoria găgăuzilor
Anul 1940 va fi deopotrivă un an negru atât pentru locuitorii întregii Basarabiei, cât mai ales pentru găgăuzi. La 28 iunie Basarabia va fi cedată de România URSS-ului și astfel se va săvârși prima schingiuire a poporului găgăuz, o parte dintre ei vor rămâne în Dobrogea (România), iar cealaltă va intra în componența Uniunii Sovietice.
Mai târziu, la 2 august 1940, printr-un decret a lui Iosif Stalin va fi înființată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiindu-i rupte din trupul Basarabiei județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, cedate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainești. Acest eveniment trist pentru locuitorii întregii Basarabiei va însemna o nouă împărțire a poporului găgăuz.
Urmări triste ale evenimentelor din anul 1940 le resimțim și astăzi, găgăuzii find împărțiți în trei state: România, Ucraina și Republica Moldova, fapt prin care au putut fi mai ușor deznaționalizați. Mai mult de atât, imediat după încheierea războiului al doilea mondial, cei mai înstăriți dintre găgăuzi, clasa intelectuală, dar și cei mai înflăcărați simpatizanți ai legionarilor au fost deportați, așa se face că astăzi avem sate întregi de găgăuzi în stepele din Siberia și Kazahstan.
Anihilarea în masă a primarilor din sate găgăuze
În ultimul său editorial din ziarul Timpul, Octavia Țîcu ne scoate la suprafață o parte tristă a evenimentelor din anul 1940. Astfel, o mulțime dintre fruntașii poporului găgăuz, dar și primari gospodari, au fost fie omorâți, fie deportați în Siberia.
Țîcu ne prezintă o serie întreagă de primari din localitățile găgăuze care au fost deportați pentru că în perioada interbelică au făcut parte din administrația locală. Astfel, Vasilii Marinov, primar în Ceadîr Lunga (1933-1937), ales pe listele Partidului Național Liberal (PNL), a fost arestat pe 9 iunie 1941 și deportat în Ivdellag, unde va deceda la scurt timp. Pe timpul său vor fi construite maternitatea din localitate, baia, săpate fântâni arteziene și construit drumul până la calea ferată. Un alt caz este acel al lui Dmitri Bacu, deținând timp de 18 ani funcția de primar în satul Gaidar (membru PNL). Pentru că era un bun gospodar oamenii din sat s-au răsculat, atunci când autoritățile sovietice au încercat arestarea sa în 1940 și din această cauză va fi lăsat o perioadă la libertate. Până la urmă va fi deportat la 13 iunie 1941 în lagărul Ivdel, unde a murit la 10 februarie 1942.
Octavian Țâcu amintește și o istorie destul de tragică din satul Congaz a familiei Mitișov Vasili (membru al PNL) fost primar al localității în anul 1935, va fi împușcat în anul 1941. Restul familiei sale și familia fraților săi Nicolae și Macar vor fi deportate în Kazahstan. Soartă asemănătoare cu cei amintiți mai sus au avut și alți primari: Stepan Cara, Ilia Curdoglo, Constantin Mandaji, Ivan Cazanji, Petru Dimcioglo, Gheorghi Todorov, Ignat Iazadji, Ivan Tarlev.
De ce găgăuzii din Moldova nu se bucură de privilegiile pe care le au?
Prin urmare după numele de familie ne putem da seama că acești primari erau fie găgăuzi, fie bulgari, reprezentanți ai populației pe care o găsim și astăzi acolo. Deci, reprezentau interesele poporului găgăuz. De asemenea, nu este menționat în documente nici o revoltă importantă împotriva administrației din zonă. Faptul că acești primari au deținut funcția o perioadă destul de îndelungată pentru acea vreme, dar și lipsa unor revolte, ne arată că găgăuzii erau mulțumiți de administrația de la acea vreme.
O parte din intelectualitatea și clasa politică de la Comrat evită să vorbească despre acest subiect sensibil pentru poporul găgăuz și se face că plouă atunci când este vorba despre aceste evenimente triste din istoria propriului popor. Or, găgăuzii din Republica Moldova se pot considera fericiți că din 1989 și până astăzi asistăm la un proces de renaștere a limbii și culturii găgăuze, atât de interesante și frumoase. De partea cealaltă, găgăuzii din Ucraina, Rusia și Kazahstan nu se bucură de un asemenea privilegiu și asistă zilnic la un proces intens de asimilare.
Pingback:Găgăuzii – susținători ai Mișcării Legionare în perioada interbelică – Maluri de Prut