Fără să fi existat vreodată ca entitate politică independentă (cu excepția scurtei experiențe a Republicii Democratice Moldovenești), provincia istorică denumită Basarabia a fost nu doar anexată de sovietici în 1940, după exemplul țariștilor care au rupt-o din trupul Moldovei la 1812, ci și mutilată, astfel încât nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei au fost cedate RSS Ucrainești, iar câteva raioane din stânga Nistrului i-au fost alipite drept compensație.

Dintre toate republicile unionale, doar cea „moldovenească” fusese separată de statul său național. În primul an de ocupație sovietică, Basarabia a fost subordonată organelor de conducere ale RASSM, implicit autorităților de la Kiev. Instaurarea noului regim a decurs rapid și eficient în aproape toate domeniile. Astfel, în perioada iulie-octombrie 1940 au fost naționalizate 487 de întreprinderi industriale, introduse noi curse interurbane și schimbat ecartamentul căilor ferate pentru a facilita legătura între centrele raionale, capitala republicii și metropolă. În scopul accelerării procesului de colectivizare, la sfârșitul lunii noiembrie cca 200 de familii din regiunile Camenca și Grigoriopol au fost strămutate peste Nistru. Cu toate acestea, până în vara anului 1941 doar 3,7% dintre gospodăriile țărănești au devenit colhozuri și sovhozuri. Explicația ar fi că autoritățile sovietice considerau iminent războiul cu Germania nazistă, iar organizarea gospodăriilor colective necesita un efort deosebit și o perioadă mai îndelungată.
Rezultatele alegerilor primului „parlament al poporului moldovenesc” au relevat o majoritate de persoane ce cumulau funcția de deputat cu calitatea de membru de partid (cca 64%). Chiar la prima sesiune a Sovietului Suprem al RSSM a fost adoptată „Legea temeinică a poporului moldovenesc reunit”, care deși era o copie fidelă a Constituției URSS admitea existența proprietății private, anulată definitiv prin Constituția RSSM din 1952. Odată cu alegerea ucraineanului F. Brovko și a rusului T. Konstantinov în funcția de președinte al Sovietului Suprem și, respectiv, în cea de Șef al Sovietului Comisarilor Norodnici, instituționalizarea creării de către sovietici a „statului moldovenesc” poate fi considerată încheiată.
După reocuparea Basarabiei în 1944, regimul comunist și-a desăvârșit opera începută în 1940. Cu ocazia aniversării a 20 de ani de la constituirea RASSM, considerată precursoarea RSSM, domnii Moldovei Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir sunt invocaţi drept cei mai de vază reprezentanţi ai „poporului moldovenesc”, întrucât ei ar fi dus o politică de apropiere de Rusia. Deși sovieticii au interzis alfabetul latin încă în vara anului 1941, trecerea definitivă la grafia chirilică a fost posibilă doar după al doilea război mondial.
Potrivit istoricului Igor Cașu, în perioada stalinistă a existat o singură tentativă a conducerii RSSM de a solicita retrocedarea județelor basarabene încorporate în RSS Ucraineană. Într-o anexă secretă, din februarie 1946, alcătuită de V. Senkevici, directorul Institutului de cercetări științifice al RSSM, la scrisoarea secretarilor CC ai PC(b) din Moldova (N. Salogor, N. Coval și F. Brovko) adresată direct lui Stalin, sunt evocate hotarele istorice ale statului medieval moldovenesc, cu trimiteri la autori precum A.D. Xenopol, I. Bogdan, M. Costăchescu, colecția Hurmuzaki etc. În acel studiu se argumenta necesitatea creării unui stat unic al moldovenilor care să includă „Moldova până la Carpaţi, inclusiv Bucovina cu oraşul Cernăuţi”, iar judeţele Maramureş şi Năsăud erau pretinse din motiv că ele constituiau „leagănul poporului moldovenesc”. Acest document atestă, pe de o parte, discrepanțele dintre viziunea nomenclaturii locale și cea a autorităților de la Moscova, iar pe de altă parte, caracterul artificial al „statalității moldovenești” de la începutul ocupației sovietice.
Va urma…