La Chișinău se serbează Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei – care nu este același lucru cu înfrângerea Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. Diferența este dată de folosirea unor termeni diferiți pentru instrumentalizarea politică a acelorași evenimente, o instrumentalizare utilă și în secolul al XXI-lea.
Aliații occidentali aniversează înfrângerea Germaniei naziste pe 8 mai sub denumirea Ziua Victoriei în Europa, iar capitularea Japoniei din 2 septembrie 1945 este marcată drept Ziua Victoriei. Pentru aliații occidentali Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939 și s-a încheiat la 2 septembrie 1945.
Pentru Uniunea Sovietică și majoritatea statelor foste sovietice lucrurile stau puțin diferit. Marele Război pentru Apărarea Patriei a început la 22 iunie 1941 cu invadarea Uniunii Sovietice și s-a încheiat la 9 mai 1945 cu înfrângerea Germaniei naziste. Anexarea țărilor baltice și a Basarabiei, războiul din Finlanda, invadarea sovieto-nazistă a Poloniei – toate acestea sunt excluse din Marele Război pentru Apărarea Patriei, sunt evenimente anterioare tratate fără prea mare atenție în istoriografia de rit sovietic. Mai pe scurt: agresiunile sovietice sunt date deoparte, ceea ce contează este că Uniunea Sovietică a fost atacată mișelește și și-a zdrobit atacatorii. Cum s-ar zice într-un roman de război sovietic: hitleriștii bombardează sălbatic, iar glorioșii artileriști sovietici lovesc fără cruțare. Cauza sovietică devine justă prin delimitarea în timp a evenimentelor, înlăturarea celor interpretabile drept agresive și prin alegerea cuvintelor potrivite. Sovieticii nu au luptat în Al Doilea Război Mondial, sovieticii nu au ocupat alte țări – sovieticii doar și-au apărat patria.
Avem de-a face cu același excepționalism de sorginte moscovită: noi suntem altceva, noi suntem diferiți. Istoria rămâne în continuare captivă discursului politic contemporan – în loc să fie o relatare a evenimentelor trecute este folosită pentru interpretări politice.