Un bărbat originar din raionul Glodeni a demonstrat tuturor că poate reuși în viață, chiar dacă este lipsit practic de picioare. Ion Matviciuc este un exemplu demn de urmat pentru toţi cei care se plâng că nu le merge.
Ion Matviciuc are peste 60 de ani împliniţi, iar de mai bine de 50 de ani este invalid de gradul I. Pe când avea 6 ani s-a îmbolnăvit de meningită, boală care i-a paralizat picioarele. „Pe atunci, medicina nu era atât de dezvoltată cum este acum. Din ce mi-a povestit mama, totul mi s-a tras de la o puncţie lombară. Atunci mi-a fost afectat un nerv care nu a mai putut fi tratat. Îmi amintesc cum mama mă ducea pe la toţi medicii posibili în acea vremea, dar fără vreun rezultat”, ne spune bărbatul.
Invalid de la vârsta de 6 ani
A rămas invalid la doar 6 ani, iar acest lucru l-a împiedicat să meargă la şcoală cu semenii săi. Îşi dorea foarte mult să care ghiozdanul în spate, să meargă prin noroi, zăpadă, doar ca să ajungă în bancă la şcoală. „Tot timpul mi-a fost inima nătângă. Mă uitam cum trec copiii la şcoală, cum se joacă în drum, iar eu nu mă puteam juca cu ei. Stăteam şi mă uitam printre gard”, îşi aminteşte Ion Matviciuc.
Chiar dacă nu a mers la şcoală, a învăţat acasă să scrie şi să citească. Mai greu i-a fost însă când a trebuit să treacă la grafia latină, dar a învăţat-o şi pe aceasta. „Atunci era totul în grafia chirilică şi limba rusă peste tot. Căutam cărţi artistice în limba moldovenească pe atunci şi nu prea erau. Am trecut şi de acele vremuri. Toate ne-au învăţat câte ceva”, zâmbeşte bărbatul.
Şi-a găsit refugiul în lemnărie şi prisacă
Chiar dacă nu a avut posibilitatea să urmeze vreo şcoală, să înveţe o profesie, soarta i-a dat bucăţica de pâine din care se hrăneşte până acum. Ion Matviciuc este cunoscut în localitate drept lemnarul şi apicultorul satului. „Am fost şase copiii la părinţi – trei fete şi trei băieţi. Evident, toţi au fost sănătoşi. Au crescut, s-au căsătorit şi au plecat la casele lor. Eu am rămas să locuiesc cu părinţii – unde era să mă duc? Cu lemnăritul mă ocup încă de când eram copil. Atunci am început să cioplesc în lemn. Primul obiect pe care l-am făcut a fost o coadă de furcă. Îmi amintesc că eram atât de mândru că îl pot ajuta şi eu cu ceva pe tata”.
„Mă bucuram că pot fi de folos”
A meșterit apoi un fund din lemn, iar după ce i s-a dus vestea în sat, localnicii făceau coadă la poarta acestuia. „A fost mângîierea mea şi mă bucuram că pot fi de folos. Nu ceream bani pentru lucru. Care şi cât credea de cuviinţă, atât îmi lăsa. Din puţinii bani câştigaţi tatăl îmi luase nişte unelte pentru prelucrarea lemnului. Îmi amenajase în ogradă şi un loc special unde munceam. Treptat, am trecut şi la confecţionarea geamurilor, a uşilor din lemn. Aveam multe comenzi că abia reuşeam să fac faţă. Acum au apărut geamuri şi uşi de tot soiul, pe atunci nu erau … doar din lemn. Am avut tot timpul de lucru. Veneau nu doar din sat, dar şi din localităţile vecine. Am făcut nu doar geamuri şi uşi, dar şi căruţe, colaci pentru fântâini, scaune”, ne spune bărbatul.
Nu se plânge pe soartă
De câţiva ani, de când l-a slăbit puterile, se ocupă mai mult cu apicultura. Are zece stupi de albine care ,,îndulcesc” localnicii. „Pensia pe care o primesc este mizeră. Fără a câştiga un ban în plus nu cred că mi-ar ajunge să mă întreţin. Nu am internet sau alte servicii pentru care aş cheltui mai mulţi bani. Un telefon doar la care mă pot găsi cei care au nevoie de ajutorul meu … atât. Nu vreau să credeţi că mă plâng de viaţă grea, sunt mulţumit de ce am şi îi mulţumesc Domnului de ce am. Mai rău să nu fie. Dacă nu am reuşit în tinereţe să-mi întemeiez o familie, să-mi găsesc o femeie care să mă accepte aşa cum sunt, acum deja nici nu mai doresc. Am căsuţa mea, locuşorul unde îmi trăiesc zilele în linişte. Mă ajută mult fraţii şi surorile rămase în viaţă, că părinţii au decedat demult. Sfatul meu pentru toţi e, dacă sunt sănătoşi, au mâini şi picioare, să nu se plângă de viaţă rea. Să-şi răsuflece mâinicile şi să se apuce de lucru. Dacă am găsit eu, un invalid, rost în viaţă, o vor găsi şi ei, cu siguranţă”, conchide plin de optimism Ion Matviciuc.