La 20 februarie 1938, regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituții, care legifera instaurarea dictaturii regale și sfârșitul regimului parlamentar. Redacția moldNova.eu a intrat în posesia unui fragment din memoriile legionarului Gheorghe Hobincu, în anul 1939 student la Medicină la Iași. Fragmentul povestește despre un episod din viața sa – detenția în închisoarea centrală din Chișinău. Acum închisoarea se numește Penitenciarul numărul 13. Autorul descrie în aceste memorii despre un tunel pe care l-a săpat cu colegii de celulă pentru a evada din închisoare. Am întrebat responsabilii de la Departamentul Instituțiilor Pentitenciare din Chișinău dacă cineva cunoaște despre existența unor astfel de tuneluri, dar ni s-a spus că acum nu există niciun fel de tunel sub închisoare și că un asemenea tunel nici nu a existat – cel puțin conducerea de acum nu cunoaște nimic.
După ce a stat în închisoare pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea, după război Hobincu a fost surghiunit și de către regimul comunist. A stat câțiva ani la închisoarea de la Aiud și la canalul Dunăre-Marea Neagră.
Cartea cu memorii care va apărea în curând este îngrijită de Lavinia Sainciuc, nepoata lui Gheorghe Hobincu, și are titlul de lucru „Frumoasele zile din Aranjuez”. Este o frază care apare des în memoriile sale. Capitolul pe care îl descriem aici se numește „În subteran (Chișinău, 1939)” și începe așa:
„În țară, Carol al II-lea își consolidase regimul de dictatură, mai ales că vechii politicieni erau gata la toate compromisurile spre a-și menține pozițiile economice pe care le dețineau, ca și toată presa și radioul, care trecuseră în slujba dictatorului. Fuseseră numiți prefecți militari, iar țara fusese împărțită în regiuni administrative care cuprindeau mai multe județe, mi se pare că se numeau ținuturi, și aveau în frunte un rezident regal, în majoritatea cazurilor militari, mai ales generali în rezervă”.
În debut este descrisă situația politică din Regatul României. Este, de altfel, o descriere plină de umor: „Nu-i de mirare că Iorga, care avea cîteodată replici foarte ironice și spirituale, întrebat de o cunoștință – puțin surprinsă să-l vadă în uniformă – cum o mai duce, ar fi răspuns: „Monșer, eu nu sunt eu”.
Cum a fost reținut Gheorghe Hobincu
Gheorghe Hobincu împreună cu un alt camarad a fost prins de poliția română în noaptea de 28 octombrie 1938, împărțind prin cartierele din Iași niște manifeste care chemau spre rezistență împotriva dictaturii regale. Manifestele, de fapt, nu erau împărțite, ci aruncate în curțile oamenilor. După ce au fost opriți de un convoi de polițiști, Hobincu și camaradul său au fost legați și duși la Comisariatul din strada Păcurari. „Azvîrliserăm manifestele în curtea rezidentului regal Mihai Negruzzi, ca niște ageamii ce eram!”, scrie Hobincu. Cei doi camarazi s-au înțeles în câteva cuvinte franțuzești, în drum spre Comisariat, că manifestele i le dăduse un necunoscut din Piața Unirii, necunoscut pe care îl știau ca legionar, dar nu-i cunoșteau numele. Comisarul le-a spus, în prefăcătorie, că dacă îi comunică numele celui care le-a dat manifestele îi eliberează pe amândoi. Hobincu i-a explicat cu cea mai sinceră tonalitate: „Credeți, domnule comisar, că dacă i-aș cunoaște numele nu vi l-aș spune, cînd știu că în felul acesta mi-aș recăpăta libertatea?”
Au fost duși într-un final la „Siguranță” unde au fost luați în primire de un oarecare comisar Stratan. Acesta le-a spus că și el, de fapt, est legionar, numai că trebuie să-și facă serviciul pentru care este plătit. El a vrut să afle doar numele celui care le-a dat manifestele, în schimb le oferă cuvântul de onoare că vor fi eliberați în cel mai scurt timp. Au fost duși a doua zi la Tribunalul Militar unde mai așteptau să fie judecați vreo 200 de legionari. Avocatul tuturor acestor legionari era un bărbat pe numele Donat Sultan, fiu al unui preot din județul Soroca. Acesta era un credincios și un legionar adevărat. „Donat m-a ajutat, încetul cu încetul, să ies din această stare de șoc. La aceasta a contribuit și atmosfera de camaraderie și prietenie din închisoare, unde am cunoscut tot felul de oameni, cu tot felul de păreri și temperamente, încît de la fiecare puteai învăța cîte ceva. Iar eu – am învățat!”.
La sfârșitul lunii decembrie lui Gheorghe și camaradului său, Jani, li s-au fixat procesul. Rudele au vrut să anagajeze avocați, Hobincu însă le-a transmis să nu cheltuiască banii de pomană „căci cum ar fi putut să ne apere avocații, când fuseserăm prinși cu mâța-n sac?”, se întreabă eroul nostru și continua. „Doar să fi recurs la argumentele unui avocat care declara cu patos: „Domnule Președinte, onorată curte, uitați-vă și dumneavoastră la clientul meu. Cum poate fi acuzat de acțiuni subversive cretinul ăsta, debilul ăsta mintal?”.
Într-un final, Hobincu și camaradul său Jani au fost condamnați la 14 luni de închisoare și urmau să stea după gratii până în decembrie 1939. Destinația acestor doi era Penitenciarul Chișinău, acum Penitenciarul numărul 13, iar pentru ca să ajungă acolo, duba a colindat mai multe închisori ca să ia deținuți. De fapt, drumul spre Chișinău a durat mai multe zile. Pe 7 ianuarie, de sfântul Ioan Botezătorul, Hobincu se afla în închisoarea de tranzit de la Văcărești, unde deținuții au ținut cu tot dinadinsul să-i cinstească pe toți care poartă numele sfântului. Au făcut-o într-un mod ingenios. „La 7 ianuarie, de Sfîntul Ion, deoarece erau mai mulți cu numele respectiv, au vrut să-și serbeze onomastica și au cerut primului gardian să le cumpere vin pentru a-și trata „oaspeții”. Cum acesta a refuzat, prevalîndu-se de prevederile regulamentului, au dat drumul la o serie de cîntece legionare de se cutremura închisoarea. Acțiunea a avut efectul dorit, și gardienii au adus o damigeană pîntecoasă, care a pus capăt litigiului”.
Au pornit spre Chișinău cu inima-n dinți, deoarece penitenciarul de aici era socotit cea mai grea închisoare din țară, mai ales datorită directorului de atunci, temutul Manaru. Au ajuns la Chișinău într-o zi mohorâtă de ianuarie unde au fost întâmpinați de directorul Manaru „un bărbat elegant, cu o cămașă albă imaculată și lavalieră neagră, cu părul negru lăsat sub formă de plete scurte”, încât ziceai că-i scriitor sau pictor, și nu director de penitenciar. Gheorghe și Jani au fost cazați într-o celulă cu alți doi deținuți, un bătrân croitor din Târgu Frumos și un floricultor din Iași. În celulă era cald, aveau plăpumi ca să se învelească pe rogojini, atmosfera era stricată de tineta în care își făceau nevoile și din care duhnea urât. Au aflat în prima dimineață că închisoarea avea trei secții: Ocoloda, Cotovscaia și Dvoreanscaia.
„Secția noastră, Catovscaia, își trăgea numele de la un oarecare Catovschi, devenit legendar fiindcă a fost singurul deținut care a evadat vreodată din închisoarea Chișinău de la înființarea ei. Din cauza aceasta, întregii închisori ca atare i se mai spunea și închisoarea Catovscaia”.
În luna martie au fost transferați în secția comună unde regimul era mult mai lejer. În camera în care au fost transferați mai erau un polonez din Soroca, Cot Caciaunov, Ghiță Creangă, student la Litere, originar din Bîrlad, un muncitor din Constanța, Custură, împreună cu un camarad de proces, și Dumitru Groza, care fusese șeful muncitorimii legionare și era nepotul lui Petre Groza. Dumitru Groza fusese maltratat teribil în timpul anchetei la Siguranța din București, a fost întins într-un pat al lui Procust, unde i se făcuse o elongație forțată a articulațiilor.
Rușii vor să ocupe Basarabia și nu se știe atitudinea administrației închisorii față de legionari
Hobincu a stat trei săptămâni într-o celulă de izolare după ce a fost pârât un gardian pe nume Mișa, „un rusnac voinic, cu ochi albaștri iscoditori, care-și băga nasul peste tot și care bănuiam că este informator al Siguranței”. Rusnacul l-a pârât pentru încălcarea regimului de penitenciar. Întors după 3 săptămâni, Hobincu l-a cunoscut pe Toma Simion, un legionar care a fost transferat în cameră în absența sa. Acesta preluase comanda garnizoanei legionare, deoarece era cel mai mare în grad. Era un bărbat robust, cu o figură hotărâtă și dârză, foarte sobru și taciturn, astfel încât impunea respect tuturor.
La câteva zile după sosirea lui Hobincu, i s-a spus că se începuse în camera lor un tunel de evadare. Se zvonea că rușii vor ocupa Basarabia și, în această eventualitate, nu se știa care va fi atitudinea administrației închisorii față de legionari. „Dacă aveam să cădem în mâinile rușilor, ne puteam aștepta la tot ce-i mai rău”.
Toate camerele erau pardosite cu scândură. La capătul priciului dinspre ușă, sub prici era un panou de scînduri care acopereau locul unde fusese inițial amplasată o sobă de cărămidă. „Băieții desfăcuseră panoul, săpaseră pînă la o adîncime de doi metri și apoi o porniseră cu săpătura în formă de tunel spre zidul exterior, pînă la care erau zece-doisprezecei metri lungime, înaintînd pînă la ora respectivă vreo trei-patru metri. Se săpa numai noaptea, după ce se încuiau ușile și gardianul de pe secție pleca, noi rămînînd de capul nostru. Se săpa cu un fel de răngi scurte, de douăzeci-treizeci de centimetri, lățite la un capăt în formă de lopățică, confecționate de un meseriaș de-al nostru care lucra la atelierul de fierărie al închisorii. Pămîntul era nisipos, de fapt numai nisip, și se săpa foarte ușor. Cel care săpa cobora noaptea, după închidere, în puțul de sub panou, care era dat deoparte, aprindea o lumînare pe care o lăsa aprinsă în puț și începea săpătura, după ce se punea la locul lui panoul, pentru că noaptea, în curticica dintre celulele noastre și zidul exterior, patrula un gardian coborît din ghereta de pe zidul exterior. După ce mi-a explicat toate acestea, domnul Toma m-a întrebat dacă vreau să iau și eu parte la această acțiune, în caz contrar urmînd să mă mut în altă cameră pentru a face loc altuia, care era dispus să acționeze. Drept să spun, n-aș fi vrut deloc, deoarece mă apuca groaza cînd mă gîndeam că trebuie să sap sub pămînt, ca o cîrtiță, și că pămîntul s-ar putea surpa peste mine, dar îmi era rușine să refuz să fac un lucru pe care ceilalți îl acceptaseră, așa că am primit să fac și eu pe minerul”.
Cea mai complicată etapă era scoaterea pământului din celulă. Acest lucru se făcea cu ajutorul tinetei unde puneau pământul și pe care o deșertau în toaletă în timp ce unul dintre deținuți îl țineau de vorbă pe gardian. Săpăturile s-au făcut până la începutul lunii octombrie 1939 când Hobincu a întrat ultima oară în tunel. „Am săpat dincolo de zidul exterior și aveam o senzație bizară cînd jumătate din corpul meu se afla dincolo de ziduri și cînd, deasupra mea, la vreun metru și jumătate, se afla lumea liberă, care-mi trimitea semnalele ei prin pașii trecătorilor, care se auzeau pe maidanul de lîngă închisoare. Aceste semnale le auzeam, de altfel, și din celula noastră, manifestîndu-se prin cîntece răgușite de bețivi, înjurături și zgomote de încăierări, deoarece cartierul Malaia Malina, în care se afla închisoarea, era un cartier rău famat”.
Totuși, Gheorghe Hobincu și camaradul său Jani Vasiliu nu s-au folosit de tunel pentru a evada. La sfârșitul lunii decembrie 1939 a venit ziua eliberării. „Pe 28 decembrie a venit tata și mi-a adus hainele bune, iar a doua zi eu și Jani am fost anunțați să ne pregătim de plecare”. Despre tunelul din Penitenciarul din Chișinău nu s-a mai amintit în memoriile lui Hobincu.