Pe jurnalistul Gheorghe Budeanu l-am cunoscut la ziarul „Timpul de dimineață”, primul meu post de muncă oficial. Este cunoscut la Chișinău nu doar ca un bun meseriaș din generația de aur a ziaristicii moldovenești, dar și ca autor al expresiei „Johan Strauss”, atunci când ceva nu-i merge sau când nu e de acord cu o idee.
Gheorghe Budeanu s-a retras din jurnalismul cotidian acum 4 ani, dar nu a întrerupt legăturile cu mass media. Astăzi activează la Institutul Național de Justiție, în calitate de șef al Secției abilități non-juridice, relații cu publicul și editări și este redactor al revistei editate de instituție. A scris mult despre conflictul transnistrean, iar la anul promite să ne cheme la lansarea unui roman.
În unul din ultimele texte de la TIMPUL, în 2012, scriați că „nu mai avem timp de-o vorbă bună”, pentru că ni-l fură lichelele. Tot în acel text scriați că sunteți gata să urcați pe cupola Catedralei din Chişinău şi să strigați astfel încât cineva să vă creadă nebun: «Bună dimineaţa, oameni buni! De ce vi se răresc rândurile?!». Ați reușit să mai urcați pe cupolă, v-a auzit cineva?
Evident că aceasta era o parabolă, la rubrica „Bună dimineața” pe care trebuia s-o susținem zilnic. Mi-a venit ideea asta pentru că, într-adevăr, în ultimul timp nu mai auzi de la nimeni o vorbă bună, o vorbă omenească, așa ca să te încălzească la inimă. În genere, în toți acești 25 de ani, dar mai ales în ultimul timp, numai scandaluri, furturi de bani, manipulări politice, deputați cumpărați. Numai de rău. Lumea pleacă, la țară e prăpăd. Și te întâlnești cu un om, nu găsești un subiect despre care să vorbești așa normal. O să ajungeți la vârsta mea și o să vedeți că aproape n-ai ce-ți aminti pentru că prea repede se duce timpul, mai ales la 50-60 de ani îți dai seama de asta groaznic. Atunci când ești tânăr te mai gândești că ai timp înainte să faci ceva, mai speri că vei reuși să urci pe cupola Catedralei și să strigi ca să trezești lumea din jurul tău, dar pe urmă îți dai sema că n-ai puteri să urci pe acel vârf.
Fiecare om crede că în viața sa va reuși să urce pe cupola unei catedrale, simbolic vorbind, adică va reuși să-și atingă un scop, să facă ceva în viața asta din care să plece mulțumit de ceea ce a reușit. Și aici e sensul.
Dar cupola, așa vizuală, n-am forțat-o, n-am reușit să urc pe ea, pentru că pentru mine ar fi romanul la care lucrez și care urma să apară acum 2 ani. Sper că la anul să-l editez.
De ce, totuși, se răresc rândurile oamenilor buni?
Generația noastră era mai mioritică și toată viața trăia cu gânduri bune, că o să reușească să facă ceva bine în familie, în țară, alături de prieteni. Dar acum s-au schimbat timpurile și vezi că fiecare dintre noi se gândește la ziua de mâine și cum ar putea să facă niște bani ca să reușească să trăiască cât de cât decent în viața aceasta. Iată goana asta după frământările astea, după bani, de a-ți aranja viața, pe foarte mulți oameni i-a făcut vicleni, hâtri, răi, dezamăgiți, deziluzionați ș.a.m.d. Nu ai timp pentru că și tu, în același timp, te gândești la viața ta, la copiii tăi, cum să-i salvezi de tăvălucul care vine peste ei.
Noi parcă-parcă ajungem la malurile vieții și scăpăm de acel tăvălug, dar copiii noștri – Doamne ferește, cine știe ce va fi cu ei, pentru că din zi în zi devine tot mai stresantă viața. Poate ăsta-i cuvântul care unește toate greutățile acestei vieți. Devine stresantă că te gândești la partea ei materială.
Știm de ce avem o asemenea realitate ca să nu trecem la cauzele politice. Poate voi, cei mai tineri, nu sesizați acest lucru, dar eu îl sesizez foarte mult. La țară, pe timpurile tinereții mele, la fiecare poartă era un scăunel – lumea se așeza și discuta despre viață, despre viitor, despre nepoți, strănepoți, despre bunici, despre dragoste. Dar și la Chișinău erau cenacluri literare, era o altă uniune a scriitorilor, unde puteai să mergi să discuți cu colegii; la Casa Presei era altă atmosferă, vedeți acum ce e acolo – diferite firme și notari, colective ziaristice foarte rar întâlnești acolo și acelea cu probleme.
„Lumea nu reușește să se oprească să-și dea seama că viața e alta”
Chiar dacă viața a devenit mai stresantă, mai faceți glume pe seama vecinilor care vă sună să vă întrebe dacă aveți lumină și le răspundeți ironic că nu aveți nici gaz, nici apă și că de afară se aud vuind tancuri?
Când ziceam că la țară ieșeau oamenii la poartă și discutau, erau aceeași vecini. Evident că la oraș viața e alta, dar noi cu vecinii ne înțelegeam întotdeauna. Când nu era gaz prin ’89-’90 cu vecinii găseam lemne și făceam afară mâncare împreună; discutam despre una, despre alta. Acum, Doamne ferește să se întâmple să fie sistat gazul câteva zile, am impresia că vecinii s-ar mânca între ei de la o lumânare. Viața decurge într-un ritm cu mult mai drastic și mai iute. Și lumea nu reușește să se oprească să-și dea seama că viața e alta – ea trebuie să fie mai așezată, mai bună.
Presa liberă nu știa de unde îi vin banii
Anul acesta ați trecut pragul vârstei de pensionare. Ce poate face un jurnalist din Moldova la pensie?
Depinde și de ziarist. Valeriu Reniță, un cunoscut ziarist, puțin mai tânăr ca mine, a lăsat ziaristica și s-a făcut comentator politic. Petru Bogatu care e mai în vârstă ca mine predă la universitate, are emisiuni televizate, scrie la Ziarul Național. Adică ziariștii chiar și la vârstă înaintată se pot manifesta dacă doresc. Eu, bunăoară, la 62 de ani, fac în fiecare număr la revista Natura câte un interviu de o pagină și jumătate. La revista Noi peste un număr-două tot public câte un interviu. Și îți spuneam mai sus că mai lucrez la o carte. Asta pe lângă serviciul pe care îl am la Institutul Național de Justiție.
Dar o să spun și lucrul ăsta – după ‘94 încoace am trăit acel iureș și hazard de a face presă liberă, neștiind de unde îți vin banii. Generația mea a trecut anume prin perioada când sponsorii de publicații, mogulii de presă găseau banii și se străduiau ca să nu facă transferul corect în fondul social. Și foarte mulți colegi de-ai mei au ajuns la vârsta de pensionare și tocmai acum și-au dat seama ce însemna să primești salariul în plic. Eu, bunăoară, am avut situații când primeam salariul 300 de dolari și am descoperit că oficial primeam 300 de lei. Adică se făcea transfer în fondul social dintr-o sumă de 300 de lei. Și la pensie am ajuns ca să mi se calculeze o sumă foarte mică. Alții, și mai tragic, nu-și găsesc documentele pe unde au lucrat, s-a pierdut tot și e un chin foarte mare pentru reprezentanții generației mele.
Sunteti de 3 ani angajat la Institutul Național de Justiție (INJ) din Moldova, fiind și redactorul revistei editată de instituție. Cum vedeți reforma din acest domeniu?
Of, Doamne! INJ pregătește viitori judecători și viitori procurori. Asta e activitatea de bază. A doua este formarea continuă, adică perfecționarea cunoștințelor actualilor judecători și procurori, dar și altor specialiști din sectorul justiției – grefieri, șefi ai secretariatelor, chiar și avocații uneori au unele activități. Dar înțelegeți, aici Institutul se străduie, mai ales de când a venit noua directoare, Diana Scobioală, să facă transparență și, totodată, să perfecționeze procesul de instruire. Totodată, se pregătesc moral viitorii candidați la funcția de judecător sau procuror ca ei să fie mult mai integri, să-și respecte demnitatea. Dar vedeți cum se întâmplă la noi – odată plecați de aici nimeresc în sistem și acolo cam puțini rezistă ispitelor cu care se ciocnesc în cadrul sistemului. Asta e mai regretabil.
Cât de obiectiv sau profund este mediatizată reforma justiție în presa de la Chișinău?
Despre reformă se scrie mai puțin, dar eu știu că se face. Se fac lucruri pornind chiar de la sediile unor judecătorii, procuraturi prin raioane. Se schimbă cadrele. Dar cel mai bine scrie, deja are vână în direcția respectivă Ziarul de Gardă, care s-a specializat în sistemul justiției și face investigații bune. Scrie chiar și despre lucruri pozitive. Asociația Presei Independente are niște proiecte în domeniu – oglindirea transformărilor care au loc în sistemul de justiție. Atreco este o asociație care a avut foarte multe proiecte în domeniul relațiilor instituțiilor din sistemul de justiție cu presa. S-au pregătit mai multe ghiduri cum să se comporte cu ziariștii, să-și schimbe atitudinea față de ziariști spre bine.
Ziariștii de pe ambele maluri ale Nistrului nu se cunosc între ei
Ați fost odată coordonatorul unui proiect care unea jurnaliști de pe ambele maluri ale Nistrului. Mai există această relație? Cum trebuie să se manifeste?
Am făcut proiectul pe când lucram la Timpul. Apoi organizasem ONG-ul „For Media”. Ideea era ca ziariștii să meargă la colegii lor de peste Nistru și să discute problemele presei în primul rând și apoi relațiile dintre ei. Am fost atunci în toate raioanele, cunosc toți toți ziariștii de acolo de atunci, de prin 2004-2005. Proiectul era susținut de Fundația Press Now din Olanda.
Mai pornise cineva niște proiecte de genul acesta. CJI a avut proiecte cu ziariștii – de a scrie articole în comun, chiar și eu am participat. Dar iată în ultimul timp nu mai văd asemenea proiecte.
Eu mai mențin relațiile cu câțiva ziariști de acolo, dar nu văd nici în presă, nici cunoscuții mei nu-mi vorbesc despre asemenea relații. Eu cu Grigore Volovoi mai țin legătura. El avea un post de televiziune, un post de radio și un ziar, Novaia Gazeta, dar acum nu mai deține aceste instituții, fiind redactor-șef la ziarul Consiliului orășenesc din Bender. Foarte rar, dar unii mă mai telefonează și îmi solicită telefoanele, adresele unor colegi. Proiecte cu ziariștii de acolo nu mai există, ceea ce e regretabil.
Autoritățile de la Chișinău spun că vor o Moldovă integră cu statut special pentru Transnistria. Tiraspolul vrea independență. Când și în ce condiții jurnaliștii pot fi mai puternici decât soldații de la Nistru?
Ar fi reală ideea asta, numai nu în realitățile noastre. Ziariștii pot face cu mult mai multe decât soldații. Ziariștii pot face o pace, dar pot stârni și un război.
Știu ziariștii ce vor să facă?
Deja relațiile sunt întrerupte și e altă generație atât dincolo de Nistru, cât și dincoace. Colegii din generația mea se cunoșteau unii cu alții. Eu, bunăoară, am făcut prima practică la ziarul din Slobozia. Cunosc oamenii de acolo. Am fost prin sate, apoi în cadrul proiectului – în toate redacțiile. Îi cunoșteam pe majoritatea pentru că erau de generația mea. Acum s-au schimbat și, evident, ziariștii de acolo gândesc altfel. Când spun despre generația mea, mă refer la acea care a trăit în timpul sovietic într-o Moldovă unificată, când partea stângă a Nistrului era ca și partea dreaptă, când se circula liber. Nimeni nu se gândea că se va distruge Uniunea Sovietică, dar că partea stângă va deveni separatistă nici atâta.
Cu acei ziariști puteai să mai discuți niște lucruri, chiar și deschis – „Măi, ce se poate face?”. Atunci când am mers omenește la ziariștii de acolo, tot omenește au reacționat și ei. Țin minte că am fost la Tiraspol cu Alina Anghel, Ion Cernei, Ion Dogaru (foști jurnaliști la ziarul Timpul – n.a.), vizitând Uniunea combatanților de război a Transnistriei – au și ei o uniune precum avem și noi aici mai multe – și am discutat cu foști combatanți, foști gardiști care au tras împotriva moldovenilor. Am discutat, evident că pe muchie de nerv, dar au venit, au stat de vorbă cu noi. Se poate face ceva, dacă n-ar fi ceea ce a rămas – KGB-ul vechi la Tiraspol și politica Rusiei, evident. Dacă nu ar fi astea, stânga Nistrului s-ar înțelege cu dreapta și la asta ar ajuta foarte mult ziariștii.
Transnistria, cedată Ucrainei
Sunteți unul din puținii jurnaliști din Moldova care au scris cu multă atitudine despre conflictul transnistrean și despre oamenii implicați în conflict. Am citit articolele dvs. în care le luați apărarea adevăraților veterani ai războiului și îi demascați pe cei falși. Cum vi se par discuțiile privind reglementarea diferendului transnistrean care au loc astăzi? Încotro ne îndreptăm?
Eu cred că, mai ales în situația conflictului din sud-estul Ucrainei, deci implicarea Rusiei atât de agresiv asupra Ucrainei, va face ca Moscova să mențină și mai îndelungat și mai agresiv acest teritoriu pe care are trupele ei militare. În cazul dat, nouă ne va fi cu mult mai greu să rezolvăm veșnica problemă a Transnistriei. Practic, imposibil.
Totodată, îmi pare bine că tinerii se interesează de acest subiect. Recent, un grup de liceeni din Constanța, însoțiți de Paul Ștefanopol care mă cunoaște încă de la Flux, au venit la Chișinău, la Liceul Mircea Eliade, unde avea loc o masă rotundă anume despre subiectul transnistrean – un fel de discuții concurs, în care să dea și anumite soluții. M-au rugat să vorbesc cu ei, poate să le dau mai multe informații. Eu le ziceam că în situația dată aproape îs convins că e imposibil ca problema asta să fie rezolvată pentru că există situația din Ucraina. Din contra, apăruse și ideea republicii autonome Basarabia în regiunea Odesa a Ucrainei. Asta tot pentru a unifica închipuita malorusie, care pornea de la Donbas la Odesa și care se dorea să includă și Transnistria în această unitate închipuită de velicoruși.
Nu e nouă ideea asta, dar acum cel mai bine ar fi ca Ucraina să ia Transnistria, noi s-o cedăm Ucrainei, iar Ucraina să ne cedeze regiunea Cernăuți sau sudul Basarabiei. Ar fi o variantă mai logică decât să accepți independența Transnistriei care va fi evident a Rusiei. Nu știu de ce, dar mi se pare că Kievul mai degrabă ar rezolva problema transnistreană decât noi, care aproape îs convins că n-o s-o rezolvăm așa cum trebuie, în mod civilizat.
Chiar recent, la o întrunire, Traian Băsescu a spus că unirea cu România poate să aibă loc numai fără Transnistria.
În aprilie 2012, când Dmitri Rogozin a fost numit reprezentant special al Moscovei pentru Transnistria îndemnați „să nu-l primim” pe acesta în Republica Moldova, iar autorităților le aminteați despre cartea sa „Dușman al poporului” în care îi numește pe moldoveni fasciști. Cum ați văzut ultimele vizite ale lui Rogozin la Chișinău – când ne-a amenințat că am putea îngheța la iarnă, iar apoi – că i-a fost dor de moldoveni?
Penultima vizită e aceea când la Aeroportul din Chișinău i s-au cercetat bagajele și i s-au luat listele cu semnături pentru independența Transnistriei. Iată acela era un gest cum trebuie să se comporte un stat cu asemenea personalități, chiar dacă e oficial. Mai tristă și mai jalnică a fost ultima vizită. Ai noștri l-au întâmpinat aproape cu capul plecat, parcă îi ziceau „Bună ziua, stăpânule”.
Prin anii ’90-’92 când începeau conflictele în stânga Nistrului, se spunea că Transnistria este un stat făcut de către Moscova care să fie ca un tălăghir pentru Republica Moldova în cazul în care ea vrea reunire cu România. Și așa s-a întâmplat. Asta o recunoaște deja și Moscova oficial.
Declarația lui Rogozin despre cât de dor i-a fost de moldoveni, e mai mult o bătaie de joc. Moscova vrea și se lucrează insistent pentru aceasta ca să se îmbunătățească relațiile cu Chișinăul oficial, pentru a ține partea asta a Basarabiei în spectrul geopolitic al ei. Mai ales în situația cu Ucraina.
Demult ziceam că la Chișinău Rusia va încerca o răsturnare a situației nu pe cale militară, cum s-a întâmplat în Ucraina, dar pe cale politică. Recent, odată cu arestarea celor doi care erau acuzați de cumpărarea deputaților, s-a spus că se făcea lucrul ăsta prin intermediul Ambasadei Rusiei. Adică voiau să stăpânească ei situația politică din Parlament.
Ce înseamnă recunoașterea actelor de studii eliberate de școlile din stânga Nistrului și a numerelor de înmatriculare eliberate de Tiraspol? Va mai fi completată această listă cu „compromisuri” sau „pași mici”?
Vedeți că toate compromisurile noastre sunt în defavoarea noastră. Dacă recunoști numerele transnistrene la automobile, acestea vor avea dreptul să iasă în afara hotarelor republicii. E un pas spre a recunoaște independența Transnistriei. Eu întotdeauna am fost de părerea că OSCE, în foarte multe cazuri, face jocul Rusiei pentru că sunt foarte mulți reprezentanți ai Rusiei în acest organism internațional care dirijează politica în cadrul organizației. De aceea apar asemenea propuneri sau păreri că chipurile OSCE ar susține asemenea lucruri.
„Mai are nevoie Republica Moldova de Transnistria astăzi?”, se întreabă mulți, în special generația tânără. Ce le-ați răspunde?
Răspund cam același lucru pe care îl zicea și Băsescu. Încă prin ’89, când abia începeau mișcările de eliberare națională și apăruse interfrontul – atunci când apărea frontul, îndată apărea și interfrontul ca forță de alternativă prorusească și antiromânească. Un cunoscut foarte activ îmi spunea întotdeauna: „Gheorghe, noi trebuie să scăpăm de Transnistria că ea întotdeauna va sta ca o piatră legată de gâtul nostru”. Iată au trecut 27-28 de ani de atunci și așa și este. Și Băsescu o spune, ca fost oficial, că ar trebui să ne dezicem de ea.
Evident că nu e normal. Nicio țară nu-și cedează teritoriile precum s-ar propune la noi. Republica Moldova e cunsocută de toate organismele internaționale în hotarele ei după declarația de independență și după 1992 când a fost acceptată în ONU. Și nu există asemenea precedente ca un stat să-și cedeze din teritoriile sale. Dar s-o ții așa ca un tălăghir, veșnic, noi nu vom merge înainte. Cu Transnistria de coadă n-o să intri în UE. Cu Transnistria este aproape imposibilă unirea cu România, ca să realizăm gândul nostru dintotdeauna. Dar și s-o cedezi așa simplu nu e normal. De aceea, eu menționasem ideea că ar fi mai bine ca să fie forțate niște dialoguri cu Kievul în subiectul dat.
Nu vreau să zic că nu a încercat, dar Chișinăul niciodată nu a pus pe masa discuțiilor cu Kievul o asemenea problemă – ce facem cu Transnistria. Ar fi o altă abordare a problemei, care posibil ar putea fi rezolvată.
Știu că romnul la care lucrați e despre războiul secesionist din estul republicii. Când îl lansați?
Eu programasem să-l public în 2014 cu susținerea Ministerului Culturii. Dar începuse războiul în Ucraina, în regiunea Donbas, și mi-a venit desfășurarea subiectului – că eroul principal care participase la război aici, ajunge în Donbas unde îl găsește pe alt erou care era dușmanul lui într-un fel. Deja sper ca în iulie viitor să-l scot.
Putem vorbi astăzi de patriotism?
De ce nu? E o temă de discuție foarte vastă care atinge la inimă. Nu mai sunt patrioții ceia din ’89, ’90, ’92, dar sunt altfel. Am fost luna trecută cu câțiva colegi de la Institut în zona Bistriței, Piatra Neamț, în cadrul programului „Cunoaște-ți țara”, organizat de România. În grupul nostru mai erau niște tineri de la un liceu din Hâncești. Tinerii ceia – de-ar fi fost mai mari, mă duceam oriunde cu ei – erau niște fete atât de dezghețate la minte, niște băieți îndrăzneți în sensul patriotismului. Știau ce înseamnă România, cine suntem, cine-s dușmanii noștri și chiar ce trebuie să facem. Sunt convins că sunt foarte mulți tineri care trăiesc în spiritul celor pe care i-am cunoscut. Sau, bunăoară, profesorii de la un liceu din satul Susleni, rl Orhei, e o plăcere să-i privești anume de pe poziția că sunt adevărați oameni ai neamului ăsta. Față de ei parcă s-ar lega ca nuca de perete expresia de patriot. Dar ăștia-s patrioți, care nu se bat cu pumnul în piept, dar își iubesc patria și în orice timp sunt gata s-o apere, s-o promoveze și să educe generația în creștere.
Pe de altă parte, cunosc foarte bine cum trăiesc și problemele combatanților războiului de pe Nistru. Eu nu știu dacă a 30-a parte ar mai îndrăzni să se ridice să-și apere țara. Pentru că ei s-au dezamăgit în realitățile pe care le-au trăit după războiul de la Nistru încoace. Ei prin sânge sunt patrioți, au dovedit-o atunci și sunt forța motrice a tuturor evenimentelor de la eliberarea națională, dar după ce au văzut prin ce trec după 92 încoace, majoritatea sunt dezamăgiți și suduie atunci când e Ziua Independenței. Pentru că oficialitățile politice și-au bătut joc de ei și nici nu vor să-i asculte. Iar voluntarii care au fost în prima linie și au fost cei mai viteji acolo la Nistru nu au nicio lege care să-i apere.
Patriotismul nu e doar cel din stradă. Patriotismul e și în grădină atunci când sădești un tei în loc de brad.
„Republica Moldova e lăsată de izbeliște și de politicieni, și de cetățenii săi”
Cine e mai patriot – cel care participă la protestele antiguvernamentale organizate de Platforma DA sau cel care decide să plece din țară?
Dacă întrebarea n-are subtexte și dacă o iai la modul serios cu cei care participă la manifestările organizate de Platforma DA și cei care pleacă, considerând că cei care vin la Platformă sunt elita societății care luptă pentru schimbările spre bine, evident că mai patrioți ar fi cei care rămân aici.
Zilele trecute am întâlnit două persoane pe strada Șciusev. Unul vorbea rusește şi era cam agresiv, apoi s-a adresat la mine să-i dau o țigară. Și îmi spune că „Я с Украины” („Eu sunt din Ucraina” – trad. din rusă), dar era agresiv și prost chiar. Și eu îi zic: „Băi, n-ați o țigară, dar nu te certa cu omul, dute mai bine la tine acasă și apără-ți țara”. Așa e normal, să stai să-ți aperi și să-ți construiești țara ta, să fii copil, bărbat, părinte, fecior al țării tale.
Alta e povestea cu cei care pleacă în străinătate. Viața îi impune să plece. Dar pentru unii a devenit și o modă din asta – să-și acumuleze bani, să-și cumpere o mașină etc., pentru că așa a făcut-o vecinul. Sunt din acei care își lasă copiii needucați, pământul nelucrat. Oare poate să fie acela patriot? Sigur că nu. Așa eu consider. Nu sunt de partea celor care pleacă și lasă dezastru aici în țară, în patrie. O lași așa de izbeliște. Republica Moldova e lăsată de izbeliște și de politicieni, și de cetățenii săi care pleacă.
Sunt și tineri care vor să rămână în țară, încearcă să facă ceva, dar se dezamăgesc de guvernare. Iar dacă există posibilitatea asta de a trăi într-o țară civilizată, care nu era altădată, de ce să nu profite de oportunități?
Sigur că cea mai bună situație pentru un tânăr este să se ducă să-și salveze viitorul. Dar pentru mine patriot este acela care face ceva pentru patria sa. Dacă el a plecat și nu se mai întoarce sau dacă a plecat și-și bate joc pe Facebook de acolo, din Anglia, din Italia, de țara sa, ăștia deja nu pot fi patrioți. Ca să fii patriot trebuie să faci ceva pentru neamul tău, ca să nu zic țara ta.
„Anormalitatea a intrat în normalitate în realitatea noastră”
Cât de mult îi afectează pe oameni evenimentele precum „furtul miliardului” sau condamnarea unui fost prim-ministru?
La noi s-au întâmplat atâtea nebunii în ultimii ani, încât lumea s-a deprins cu anormalul. Faptul că a fost arestat Filat, a fost la început senzație, dar acum lumea s-a deprins. Despre furtul miliardului se vorbește atât de mult, că lumea s-a deprins și e ca și cum ar vorbi despre găinile din curtea sa. Anormalitatea a intrat în normalitate în realitatea noastră.
Și va reveni normalitatea la loc?
Răspunsul meu este unul pe care îl am dintotdeauna – numai în cazul reunificării cu România, când vom deveni societate normală, o țară întreagă, atunci s-ar putea încet-încet să așezăm lucrurile la locul lor. Evident că în orice țară există probleme și oameni șireți și vicleni, precum există și în România, dar precum există și în Ungaria, Germania, Franța sau Italia. Dar într-o țară normală poți așeza lucrurile, dar atunci când stai într-o țară cu picioarele în sus cum e Republica Moldova, falsă, nu poți reveni la ceva normal.
Într-un interviu pe care l-ați oferit după lansarea cărții „Portrete pe muchie de secol” spuneați că „e necesar să ştie şi generaţiile mai tinere ce înseamnă să fii un adevărat om de cultură, căci, la capitolul dat, ziariştii de azi mănâncă flori şi vorbesc fluturi, gen ce fel de maşină are interpreta Mariana Şura, cum i-a zâmbit rusoaica Vera Brejnev lui Dan Bălan sau cât a băut poetul Eugen Cioclea în ajunul morţii sale”. Apoi subliniați, pe bună dreptate: „Închipuiţi-vă cu ce fel de basarabeni ne pomeneam în 1989, dacă n-ar fi existat un Nicolae Costenco, un Mihail Grecu sau o Marie Drăgan”. Ce înseamnă un adevărat om de cultură și cum trebuie să fie el astăzi?
Într-adevăr, personalitățile adunate în cartea aceea erau personalități în viața culturală, dar și în viața cotidiană a republicii. Era una să-i vezi pe Andrei Lupan sau pe Ion Bolduma, Nicolae Costenco, Aureliu Busuioc mergând pe stradă. Și e altceva să vezi un interpret sau un scriitor astăzi. Rar cine ar cunoaște un scriitor care trece pe strada noastră.
Nici scriitorii nu au o viață culturală activă în societatea noastră, ei emigrând de fapt mai mult în presă în ultimii ani. Își fac pâinea la ziare, tv, radio, pentru că din onorar nu mai poți trăi. E aproape imposibil să te menții pe o verticală culturală. Pictorii nu-și pot vinde lucrările, interpreții o duc oleacă mai bine, dar se salvează prin nunți și prin concerte organizate altfel decât la îndemnul inimii, din simpatie. E greu să găsești astăzi un om de cultură care să echivaleze cu personalitățile din perioada sovietică. Chiar dacă îi cântau în strună regimului, dar erau figuri emblematice și au făcut mult mai mult pentru limba vorbită corect, pentru păstrarea tradițiilor naționale decât actualii interpreți, scriitori sau pictori.
Acum perioada e stresantă și toți sunt măcinați de stresurile acestui timp și oamenii de creație nu se concentrează pentru a crea adevărate opere de artă. Viața și ritmurile ei i-au făcut să deraieze de pe calea de a ajunge pe cupola ceea despre care vorbeam la început.
La anul faceți 40 de ani de lucru în presă. Printre ziarele bune și cunoscute în spațiul nostru au fost Tinerimea Moldovei, Literatura și Arta, Flux, apoi Timpul. Ce viitor are presa de la noi, mai poate să apară o instituție de genul celor de mai sus?
Iată Literatura și Arta poate fi considerată presă liberă chiar dacă era finanțată de stat. Avea un tiraj de 200.000 de exemplare, nu era niciun ziar care să aibă un ecou și autoritate în anii ceia. Statul plătea salariile, dar era ziarul care a pornit cel mai organizat împotriva birocratismului din guvernarea de atunci și a luptat pentru libertate. Noi pe urmă ne-am străduit mult să facem presă liberă. Am avut o perioadă când credeam că parcă-parcă avem și iată suntem azi când mai că nu avem presă liberă.
La Flux cred că a fost cea mai bună echipă, majoritatea dintre care a trecut apoi la Timpul. Noi credeam atunci că facem o presă liberă și ne străduiam să facem acest lucru. Dar până la urmă am descoperit altceva, pentru că nu știam de unde vin banii. Atunci când ne-am dat seama, am plecat ca să nu mai facem jocul politic al celor care dădeau banii.
Cam același lucru s-a întâmplat și la Timpul. Mulți ani am crezut că facem presă liberă și colectivul era unul din cel mai bun din țară, ca până la urmă iarăși să ne dezmăgim oleacă. Dar e bine că Timpul apare și continuă să apară. Mai rău că astăzi nu există o publicație printată de asemenea anvergură, precum era Fluxul, Timpul, Tinerimea Moldovei sau Literatura și Arta. E regretabil, dar asta se întâmplă pentru că presa scrisă nu e întrebată. A apărut presa electronică și tineretul nostru azi citește informațiile de pe iPad.
Dar e bine că mai există asemenea ziare precum Ziarul de Gardă. A fost făcută o încercare de a edita revista Cronica. Știu că aveau speranța de a reveni pe piață ca un boom al presei print, cu un tiraj mare, dar nu s-a mai întâmplat și nu știu dacă e real să se mai întâmple. La noi e imposibil să mai apară măcar speranța de a organiza o echipă bună care să facă o mass medie care nu să le acopere pe celelalte, dar să fie port drapel în presa de la Chișinău.