„Cetatea lui Chirtoacă”

Odată ce intemperiile s-au abătut asupra noastră şi s-au înteţit în ultimele zile, primarul Chişinăului a (re)devenit vinovatul de serviciu. Un paria al societăţii în care greşelile sunt colective, iar pedepsele – nominale. Nu contează că altcineva semnează autorizaţiile de construcţie, că există o ditamai întreprindere municipală responsabilă de gestionarea spaţiilor verzi, pentru fiecare mal surpat de ploaie şi copac doborât de vânt Dorin Chirtoacă este „jinovat”.

Astăzi, edilul capitalei şi-a prezentat raportul de activitate pentru ultimele 12 luni şi la 9 ani după preluarea mandatului. A fost întâmpinat atât cu urale, cât şi cu huiduieli, în virtutea caracterului nostru părtinitor şi tumultuos. S-a ţinut un minut de reculegere în memoria victimelor exploziei de la cafeneaua „La Soacra”, a persoanei decedate în urma prăbuşirii unui arbore, a membrilor echipajului SMURD căzuţi la datorie ş.a., dar asta nu i-a îmbunat pe scandalagii care urmăreau să obţină dividende politice. Din aceeaşi categorie fac parte şi consilierii PPEM care au protestat deunăzi împotriva defrişărilor planificate de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Nu contează că aceste tăieri sunt necesare atât pentru efectuarea lucrărilor de schimbare a sistemului de canalizare, cât şi a celor de reabilitare şi modernizare a infrastructurii rutiere, populiştii, pardon – popularii lui Leancă cred că s-au transformat în mari ecologişti, când de fapt au (re)devenit verzi… la minte. Se pare că ghinda nu sare departe de trunchi. Alminteri, cum se explică iniţiativa lor neghioabă de organizare a referendumului pentru demiterea lui Chirtoacă? În caz de reuşită, o asemenea ispravă ar da apă la moară forţelor pro-ruse şi ar inunda, mai abitir decât aversele din ultima perioadă, unica insulă de românism din Republica Moldova. A pune capitala pe tava socialiştilor din cauza unui ambâţ meschin şi a rânzei noastre proverbiale este o dovadă de imbecilitate. Au complotat şi alţii împotriva primarului, dar au sfârşit prost: fie prin stigmatizare şi pierderea statutului social, fie prin trecerea în anonimatul politic.

Într-adevăr, în Chişinău lucrurile nu se mişcă chiar cum trebuie şi nici la turaţiile cuvenite. Explodează buteliile cu gaz, ard mansardele, se năruie treptele băncilor comerciale, se fură sau ies dalele din pavaj, se formează ambuteiaje, curg acoperişurile, cad copacii, se construieşte ca la balamuc ş.a.m.d. Dar de toate acestea nu trebuie culpabilizat un om, din simplul motiv că nu ar putea de unul singur să comită atâtea erori. Primarul nu poate fi şi pompier, şi inginer, şi agent de circulaţie, şi administrator de bloc etc. Atâta timp cât o să ne convină actuala stare de lucruri, o să preferăm să oferim mită în loc să luptăm cu sistemul, o să ne mulţumim cu atitudinea dispreţuitoare a vreunei baborniţe din spatele ghişeului şi n-o să ridicăm niciun deget pentru a ne uşura viaţa, oricine ar fi în locul lui Chirtoacă tot va plăti oalele sparte ale propriei noastre indiferenţe sau neglijenţe.

În sec. V d.Hr., Sfântul Augustin a scris monumentala lucrare de exegeză biblică: „De civitate Dei”, în care a demonstrat şi explicat de ce cetatea omului este condamnată la (auto)distrugere şi doar cetatea celestă reprezintă adevărata casă. În pofida oricăror eforturi şi frământări, tot ce este teluric poartă un caracter efemer. Fireşte, asta nu înseamnă că trebuie să grăbim inevitabilul şi să ne facem existenţa insuportabilă, căutând vinovaţi, şi nu soluţii sau condamnând persoane, şi nu responsabilizând instituţii publice. Bunăoară, dacă am o problemă cu evacuarea şi sortarea gunoiului, mă adresez la Salubritate; dacă face zgomot vecinul, chem poliţia; dacă se taie copacii din curte, cer explicaţii de la Spaţii Verzi; dacă îmi plouă în casă, îl apuc de gât pe administrator etc.

Atâta timp cât Chişinăul va mai fi perceput drept „cetatea lui Chirtoacă”, şi nu a locuitorilor săi, vom continua să ne bălăcim în aceeaşi mocirlă, să numărăm gropile şi să cârpim străzile, să deteriorăm staţiile de transport, să smulgem băncile şi coşurile de gunoi din parcuri, aşteptând ca alţii să ne facă ordine în casă.