În mitologia greacă, prințesa feniciană pe nume Europa a fost sedusă de către Zeus, care s-a transformat într-un taur alb și a răpit-o. În realitatea contemporană, britanicii s-au lăsat ademeniți de propaganda naționalistă și anti-europeană, votând pentru ieșirea din UE și (re)devenind cioara albă a continentului. Dar așa cum Europa a fost salvată de Afrodita atunci când a încercat să se arunce de pe stâncă, după ce a aflat că fusese înșelată, la fel și englezii mai au ocazia să fie salvați de Regină, dacă se vor convinge că au fost fraieriți de demagogii locali și ideologii moscali.
Marea Britanie nu se poate îndepărta și nici apropia mai mult de Europa, pentru că dintotdeauna a fost un arhipelag în raport cu bătrânul continent, iar geografia nu-i politologie. Pe parcursul istoriei, englezii și-au exacerbat specificul național: au inventat propria confesiune – anglicanismul – doar pentru a nu se supune Papei de la Roma; au creat propria formă de guvernământ – monarhie constituțională fără Constituție – numai ca să-și valorifice vasta jurisprudență și să introducă modelul precedentului juridic; au colonizat o lume întreagă, pentru ca acum să se plângă de cota imigranților, impusă de Bruxelles; etc.
Se zice că atunci când Europa are convulsii, Anglia abia începe să tușească. Așa s-a întâmplat în secolele XVIII-XIX, când francezii, italienii, spaniolii și chiar germanii nu reușeau să iasă din revoluții și intrau în războaie. Puteți obiecta că „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la Paris (în 1789), și nu la Londra, în schimb Voltaire s-a inspirat din empirismul lui John Locke, iar „Magna Carta Libertatum” datează încă din 1215. Totodată, Declarația de Independență a SUA (1776) a fost scrisă de cetățenii englezi Thomas Jefferson, Benjamin Franklin și John Adams, nu de iacobinii francezi, ahtiați de putere și versați în răspândirea terorii.
Regatul Unit nu va părăsi Uniunea Europeană din același motiv pentru care Grecia nu a fost exclusă din zona euro – ar crea un precedent extrem de periculos, în special pentru establishmentul de la Bruxelles. Și Tsipras a organizat un referendum populist, cu un rezultat triumfalist (peste 60% dintre greci au optat împotriva rambursării datoriilor), pentru ca într-un final guvernul său să accepte condițiile (și mai drastice ale) bancherilor europeni. Respectiv, David Cameron nu este primul, și nici ultimul politician care ia țeapă fie de la propriul popor, fie de la celelalte state membre UE. Iată încă un argument de ce plebiscitele nu mai sunt o soluție viabilă în secolul XXI, fiind mai degrabă o caracteristică a democrației clasice ateniene (unde întregul popor participa la alegeri pentru că încăpea în Agora), nu a celei (post)moderne (unde putem fi realmente uniți doar pe internet). Cu suficiente resurse mediatice și profitând de ideile preconcepute sau de animozitățile ancestrale, mulțimea poate fi ușor manipulată, iar balanța – înclinată în favoarea unor opțiuni neroade, inacceptabile și sinucigașe.
Totuși, referendumurile în Marea Britanie poartă un caracter consultativ, iar o eventuală decizie de părăsire a spațiului comunitar o poate lua doar Parlamentul de la Londra. În plus, chiar dacă reprezintă o simplă formalitate, o asemenea inițiativă legislativă trebuie să fie agreată de Coroana britanică. Având în vedere actuala componență atât a Camerei Comunelor, cât și a Camerei Lorzilor, este puțin probabil ca „Brexitul” să fie oficializat. Mai degrabă, asistăm la un „divorț fictiv” dintre doi parteneri recalcitranți, care nu pot trăi nici împreună, nici separați, și care vor dori să-și mențină încă mult timp această incertitudine (de dragul „copiilor”: Scoția, Irlanda de Nord, dar și alte regiuni secesioniste din Europa).
Ce legătură are eventuala disociere a Marii Britanii de UE cu divorțul anunțat pe pagina de facebook dintre Vlad Filat și Angela Gonța? Niciuna. Sau poate doar minciuna.