Moldovenii sunt veniți din Serbia – conform volumului „Istoria Moldovei” sponsorizat de Igor Dodon

Adevărata origine a poporului moldovenesc se găsește la sud de Dunăre, respectiv în Serbia, conform noului tratat „Istoria Moldovei” tipărit cu sprijinul lui Igor Dodon la Chișinău.

Cele trei volume pretins scrise în „limba moldovenească” (Infotag) pot fi citite cu ușurință și de vorbitorii de română, în ciuda greșelilor ortografice, gramaticale și a calchierilor din limba rusă. Primul volum se ocupă în principal de etnogeneza moldovenilor, rezumându-se în principal la controversele privind identitatea etnică în evul mediu. Cartea beneficiază de o introducere scrisă de Igor Dodon, care o prezintă drept o lucrare ce ar trebui să stea la baza predării istoriei Moldovei în școli.

Moldovenii veniți din Serbia

Cercetătorul de la Moscova Vladislav Grosul semnează subcapitolul ”De unde au venit moldovenii” ce acoperă 15 pagini – aici fiind lansată teza conform căreia originea moldovenilor se găsește la sud de Dunăre, în Serbia.

Vladislav Grosul rememorează faptul că originile primilor conducători ai Moldovei sunt din Maramureș, însă merge mai departe cu anchetarea originilor, întrebându-se de unde sunt veniți moldovenii din Maramureș? În acest sens observă că primii conducători ai Moldovei se numeau Dragoș și Bogdan – nume frecvent întâlnite în Serbia, ceea ce îl duce la concluzia că este foarte posibil ca nu doar numele, ci și originea acestor voievozi să fie sârbească. Grosul ignoră numele a doi voievozi ai Moldovei – Sas și Balc – care au domnit între Dragoș și Bogdan în prima jumătate a secolului al XIV-lea. De asemenea sunt ignorate cercetările recente din România, care au stabilit existența unei ramuri conducătoare locale pe lângă cea maramureșană. Mai mult, nu este clar dacă Grosul are în vedere în raționamentul său doar conducătorii care ar fi venit pe ciudatul traseu Serbia – Maramureș – Moldova sau ar fi vorba de un amplu transfer de populație.

Un fals romantic și alte confuzii

În continuarea raționamentului său, Vladislav Grosul amintește – fără să citeze exact – cronica lui Ioan de Târnave în care sunt amintite luptele regelui maghiar Ludovic de Anjou cu voievodul Bogdan, în încercarea de restabilire a suzeranității regatului maghiar asupra voievodatului Moldovei. Grosul afirmă că în această cronică sunt menționate pe lângă luptele maghiarilor cu voievodul Bogdan și luptele cu sârbii, lansând ipoteza că sârbii s-ar fi aflat pe teritoriul Moldovei – ceea ce ar susține originea sârbească a voievozilor proaspăt veniți din Maramureș. Nici nu este de mirare că nu citează exact fragmentul de cronică – Ioan de Târnave, contemporan cu evenimentele, relatează despre luptele maghiarilor cu valahii lui Bogdan din Maramureș. Nu sârbi, dar nici măcar moldoveni.

Un alt argument în sprijinul ”originii sârbești” ar fi un document de la Asan, din țaratul vlaho-bulgar de la sudul Dunării, care se intitula la 1192 stăpân al țării Moldo-Vlahe. Documentul, publicat în 1845 de un cercetător bulgar la Odesa, a fost ulterior demontat ca un fals romantic în perioada de apariție a istoriografiei naționale bulgare. Vladislav Grosul cunoaște acest lucru, însă insistă că Moldo-Vlahia din documentul fals de la 1192 reprezintă o manifestare a memoriei istorice.

Urmează apoi un lung excurs lingvistic și geografic în căutarea originii termenului ”Moldova”, atestat în mai multe spații – din Cehia până în regiunea de sud a Dunării. Mențiunile din ultima categorie întăresc convingerea lui Vladislav Grosul că după retragerea aureliană ”moldovenii” s-au format ca popor la sudul Dunării, de unde au parcurs lungul drum până în Maramureș pentru ca în secolul al XIV-lea să colonizeze actuala Moldovă, dându-i și numele adus cu trudă peste șapte munți și șapte ape.

Dar de ce?!?

Noua și năstrușnica teorie a venirii moldovenilor din Serbia – gata formați ca moldoveni separați de români! – se încadrează în tendința generală a firelor narative care îi plasează pe români în istorie oriunde, mai puțin pe pământurile care le locuiesc acum. De vreme ce toți vecinii sunt atestați ca fiind veniți cândva, de undeva (maghiari, sârbi, bulgari, slavi etc.) în mod obligatoriu și românii trebuie plimbați puțin de colo-colo. Când vine vorba de arheologie, aceasta tinde să fie ignorată în relatarea procesului de etnogeneză a românilor – descoperirile arheologice nu sunt atribuite etnic pentru români, deși în cazurile maghiarilor, slavilor sau bulgarilor decoperirile arheologice au determinare etnică fermă.

Plasarea sigură a etnogenezei ”moldovenilor” în Serbia amintește de recent declanșatul proces de inventare a unei limbi ”vlahe” în Serbia în încercarea de deznaționalizare a românilor din această regiune.

Până la urmă nu este nimic nou în tot acest raționament evident lipsit de o argumentare plauzibilă, istoriografia moldovenizatoare fiind demnă de un studiu de caz aprofundat în ceea ce privește metodele de falsificare a izvoarelor și metodelor de cercetare. Vladislav Grosul ignoră cu bună știință în argumentarea sa faptul că locuitorii Moldovei medievale erau desemnați în secolele XIV-XVII drept ”vlahi” – la fel ca vorbitorii de limbă română din Transilvania și Țara Românească. Problema ”vlahilor” din Moldova este abordată în cartea sponsorizată de Igor Dodon într-un capitol semnat de Vasile Stati, capitol ce va face obiectul unui alt articol.

Va urma…