Nu știu dacă am avut vreodată un sentiment exagerat de admirație față de Nobelul pentru literatură. Nu am căutat să citesc un autor pentru că a luat premiul Nobel pentru creația literară. Ca și orice premiu, consider Nobelul pentru literatură o afacere mai curând subiectivă, care ține de o mână de oameni de la Academia Regală Suedeză de Științe. Nu prea am înțeles de ce jurnalista Svetlana Alexievici a luat premiul sau, de exemplu, Bob Dylan. Ultimul chiar a și ezitat să ia trofeul, fiind surprins probabil de decizia academiei.
Dintre toți care au luat Nobelul – și pe care i-am citit – cred că cel mai tare mi-a plăcut Henrich Boll cu „Opiniile unui clovn” și Albert Camus, desigur! Iar când zici că Marquez a luat Nobelul e ca și cum ai zice un lucru firesc, care nu poate fi pus la îndoială – cum ar fi „Pământul e rotund”.
Astăzi aflu că Nobelul pentru literatură i-a fost oferit scriitorului britanic de origine japoneză Kazuo Ishiguro „pentru romanele sale de mare forță emoțională care dezvăluie abisul de dincolo de sentimentul nostru iluzoriu de conectare cu lumea”. Am citit din Kazuo Ishiguro în facultate – „Să nu mă părăsești” se numea romanul acela sau „Never Let Me Go”, titlul în original. Am început să o citesc mai ales pentru că mi-au recomandat-o mai mulți prieteni care au vorbit despre ea și autor cu o ardoare deosebită. M-am gândit că o să-mi antrenez și engleza citind-o. Cartea prezintă povestea unor copii care-și petrec zilele într-un internat din Anglia. Acești copii află că sunt niște clone crescute pentru organele pe care le vor dona oamenilor adevărați – celor după asemănarea și chipul cărora au fost creați. Subiectul în sine este unul interesant: clone, descoperirea identități care aparține de fapt altuia, relația cu educatorii care sunt oameni adevărați, cunoașterea propriei corporalități ca pe ceva care nu-ți aparține, ca pe o imagine din oglindă. Ceea ce nu mi-a plăcut în roman nu este cumva resemnarea în fața condiției de donator a clonelor, ci lacrimogenitatea. Autorul a vrut să mă facă să empatizez cu acele clone și chiar să scap o lacrimă. Este o poveste utopică, despre oameni care vor să-și trăiască viața în mod deosebit, însă fără a se opune condiției lor de clone. La un moment dat acei copii devin obsedați de cunoașterea oamenilor adevărați, pentru care au fost creați. Nu mi-a plăcut romanul anume pentru faptul că autorul a încercat cu orice preț să scoată din mine o lacrimă, măcar una. Am și citit, de altfel, reacțiile unor fete care au scris că au plâns la acest roman.
Poate am rămas inert la acel roman, deoarece imediat înainte de el am citit „Grădina de ciment” de Ian McEwan, un roman cu adevărat tulburător, despre copii, dar care e lipsit total de lacrimogenitate.
Romanul ar putea fi văzut ca o metaforă a despărțirii de adolescență, de tinerețe. Ca și cum copiii ar fi niște clone ale maturilor, iar toată văitarea acestora e cauzată de schimbarea inevitabilă a clonei într-un om. Habar nu am. Ce pot să zic este că nu m-am încumetat să mai citesc altceva de Ishiguro. Poate „Rămășițele zilei” nu e o lacrimosa?
Contează însă că Ishiguro e un nume în literatură. Nu este un incognito, cineva care devine cunoscut publicului larg după ce ia Nobelul.