Evenimentele din noaptea de 15 spre 16 iulie din Turcia, soldate cu moartea a cca două sute de oameni și rănirea altor peste o mie, pot fi calificate drept o violentă tentativă de lovitură de stat. O grupare minoritară a armatei, în frunte cu 5 generali și 29 de colonei, a încercat să preia puterea, atacând principalele instituții ale statului. Spre deosebire de alte trei puciuri organizate în relativ tânăra republică turcă, în perioada anilor ’60 – ’80 ai secolului trecut, acesta din urmă a eșuat lamentabil, neavând susținere populară (și nici mediatică).
În contextul recentului Summit NATO de la Varșovia (8-9 iulie 2016), al cărui comunicat oficial este elogios la adresa avanpostului sud-estic al Alianței, situația instabilă de la Ankara poate zdruncina eforturile combaterii terorismului islamic și a imperialismului rusesc. Anume cadrele militare din Cumhuriyeti au asigurat laicitatea și securitatea în peninsula Anatoliei și, prin extensie, în Orientul Mijlociu, opunându-se atât Statului Islamic, cât și forțelor iredentiste kurde.
Regimului lui Recep Tayyip Erdogan este indubitabil unul autoritar, dacă nu chiar dictatorial. După înăbușirea amplelor proteste studențești din piața Taksim, din 2013, actualul președinte turc a compromis autoritatea opoziției și și-a subordonat instituțiile de forță, punând persoane docile în fruntea Serviciului de Informații și a Statului Major al Armatei. Motiv pentru care, rebeliunea eșalonului secund al ofițerilor turci părea improbabilă și, în orice caz, inutilă.
Politica externă promovată de Erdogan a fost permanent duplicitară, întrucât dânsul cochetează atât cu cancelariile occidentale, cât și cu țarul kremlinez și chiar cu organizațiile extremiste arabe (cum ar fi Hamas). Relansarea intempestivă a relațiilor cu Rusia, după episodul simptomatic al doborârii avionului militar rusesc care a survolat spațiul aerian al Turciei, ridică mari semne de întrebare. Firește că trebuie salutată aplanarea oricărui conflict, însă rapiditatea cu care acesta a fost declanșat și apoi soluționat denotă un joc perfid la două capete. Acuzația adusă lui Fethullah Gülen, lider religios turc, (auto)exilat în SUA, că ar sta în spatele tentativei de lovitură de stat, precede o nouă răfuială cu „dușmanii” externi inventați și cei interni prezentați ca „ahtiați” de putere (deja au fost arestați peste 2800 de militari și demiși din funcție peste 2700 de judecători).
Îngrijorarea secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, precum și îndemnul la conciliere al autorităților Uniunii Europene, anunțate prin prompte, dar laconice comunicate de presă, demonstrează o oarecare reținere în aprecierea situației încă tensionate din Turcia. Aparent, establishmentul de la Bruxelles și Washington își manifestă susținerea față de regimul „constituțional” de la Ankara, dar cu siguranță nu poate eluda derapajele lui Erdogan. Intențiile sale de refacere a Imperiul Otoman se vor intensifica în cazul înfrângerii definitive a complotiștilor.
Asistăm, așadar, la niște evenimente cruciale pentru securitatea colectivă din Europa. Anume Turcia reprezenta pavăza Alianței Nord-Atlantice în calea valului de imigranți musulmani, printre care cu succes se infiltrează numeroși jihadiști, dar și un important partener economic al statelor Uniunii Europene. Probabil acest „cal troian” în devenire se datorează atât birocraților europeni, care din 2008 (când a fost semnat Parteneriatul pentru adererea Turciei) îi tot hrănesc cu promisiuni pe politicienii de la Ankara, dar nu-i primesc în „clubul lor select”, cât și conducerii NATO, care din 1952 (de când Turcia este stat-membru) nu a avut niciun secretar general de origine turcă.
În fine, nu m-aș mira dacă toată această tevatură a fost pusă la cale de serviciile speciale turce, în colaborare cu cele rusești. Alți beneficiari nu par să existe.