Povestea stareței care i-a ajutat pe partizanii sovietici și a salvat mănăstirea Japca

Mănăstirea Japca din raionul Florești este singurul lăcaș sfânt de pe teritoriul dintre Prut și Nistru care nu a fost închis de sovietici. Autoritățile sovietice au îngăduit funcționarea mănăstirii, deoarece maica stareță de aici a luptat alături de partizani în Al Doilea Război Mondial și avea legături înalte la Moscova.

Maica Serafima (Eudochia Trofimov Cebotariova) a susținut militarii sovietici în Al Doilea Război Mondial, pe când era econoama Mănăstirii Terapont din Ucraina. Astfel, a câștigat încrederea autorităților URSS. Mănăstirea Rezistenței, așa cum o mai numește istoricul Ion Xenofontov, a fost singura care a funcționat neîntrerupt în perioada URSS, cu excepția anului 1941, când trupele sovietice au anexat Basarabia, iar comunitatea monahală s-a retras pentru aproximativ 2 luni.

Japca, mănăstirea rezistenței

Egumena Serafima (1906-1978), o rusoaică care a venit la mănăstire în anul 1958 (1959-1974, anii de stăreție), a fost foarte activă și a cerut autorităților sovietice să li se respecte drepturile. Măicuțele de la Japca vorbeau limba rusă, complexul era pe râul Nistru – într-un mediu favorabil autorităților de la Moscova, spune Xenofontov. Călugărițele au cerut să li se facă pașapoarte ca să se întoarcă în Polonia, dar statul sovietic nu-și dorea un scandal internațional, mai precizează istoricul.

Istoricul Virgil Pâslariuc amintește că despre acest lucru a fost atenţionată chiar şi Ambasada Poloniei. „Se ştie că pentru aceasta mănăstirii i s-a pus un impozit uriaș pentru acele timpuri, de 12.000 de ruble. Un rol important l-au jucat şi schimbările pe plan internaţional. Acordul de la Helsinki (1975) a obligat autorităţile sovietice să fie mai prudente în respectarea drepturilor omului, inclusiv al libertăţii conştiinţei. Bănuiesc că s-a sperat ca anume agravarea condiţiilor economice le va face pe măicuţe să renunţe, dar perseverenţa călugăriţelor a dat rezultate”, crede istoricul.

Daruri pentru liderii sovietici

Așezământul monahal a devenit unul de călugărițe în anul 1916, în timpul Primului Război Mondial. Calugării au fost mutați la mănăstirea Hârjauca din raionul Călărași, iar la Japca au fost aduse mai multe călugărițe din Polonia rusească de la mănăstirea Lesna din eparhia Holm, scrie istoricul Ion Xenofontov în cartea „Complexul monahal Japca. Istorie și spiritualitate”.

Un alt motiv pentru care călugărițele au fost lăsate să-și ducă traiul la mănăstirea Japca au fost drumurile făcute la Moscova de maica stareță Serafima împreună cu secretara ei, maica Alexandra. Acestea s-au întâlnit cu patriarhul și oficialii de la Kremlin. Au mers cu daruri în Rusia, pe ascuns. Ion Xenofontov spune că stareța s-ar fi întâlnit chiar și cu prim-ministrul URSS, Alexei Kosîghin. „Maica făcea foarte multe drumuri la Moscova, se întâlnea și cu Kosîghin. Politicianul rus era credincios. În anii 1946-1947, în timpul foametei, văzând cadavrele pe drumuri, a trimis cereale. El și patriarhul de la Moscova le susținea pe călugărițe. Aici e vorba de diplomația nescrisă și nu e nimic ofical. Se duceau cu trenul în secret. Din anul 1980, oficial au fost luați sub protecția Mitropoliei Moldovei”, povestește Ion Xenofontov.

Scrisoarea de la Moscova

În cartea sa, istoricul Xenofontov scrie că „după mai multe intervenții, o delegație de la mănăstirea Japca în frunte cu stareța, în martie 1964, a plecat la Moscova, unde s-a adresat Patriarhiei şi Consiliului în Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS despre necesitatea funcționării mănăstirii Japca sau permisiunea ca unele călugăriţe să se refugieze în una din mănăstirile ortodoxe din Republica Populară Polonă. Graţie insistenţei stareţei Serafima, rusoaică de naţionalitate, participantă la cel de-Al Doilea Război Mondial în cadrul Armatei Sovietice şi care avea prestigiu social în faţa autorităţilor sovietice, mănăstirea n-a fost lichidată”.

Autoritățile sovietice au permis funcționarea complexului monahal, dar cu condiția ca nici o călugăriță nouă să nu mai vină la mănăstirea Japca. Aceștia spuneau în exterior că nu mai vin tineri la mănăstire, dar în realitatea nu mai aveau voie. Fostul primar al satului Japca, Dionis Ucrainciuc, își amintește că cele două călugărițe au stat foarte mult la Moscova până s-au văzut cu Alexei Kosîghin, iar după discuția cu ele, acesta le-ar fi trimis acasă. Peste câteva zile, la Chișinău și Florești, ajunge o scrisoare de la Moscova în care scria scurt și clar: „Să nu fie închisă, dar nici să nu mai fie primit nimeni”, transmite Radio Europa Liberă. 

Hărțuirea călugărițelor

În perioada anilor 1944-1963, toate mănăstirile din Basarabia au fost închise, cu excepția celei de la Japca, însă călugărițele de aici au fost hărțuite. Autoritățile sovietice le-au luat pământul, plantațiile de viță de vie și pădurea. În anul 1959, potrivit istoricului Virgil Pâslariuc, după ce li s-au confiscat pământurile, mănăstirea trebuia să fie transformată în sanatoriul „Nistru”. Au fost și două incendii, în anii 1959 și 1974, în care au ars mai mult clădiri, iar biserica din stâncă Înălțarea Sfintei Cruci a fost jefuită.

În perioada interbelică la Japca se țeseau covoare moldovenești și o parte dintre ele erau comercializate. Pe teritoriul mănăstirii Japca a activat o școală de gospodărie pentru fete, unde pregăteau tinerele pentru viața de familie. Din anul 1989 au început a veni călugărițe noi la mănăstire, o dată cu începutul eliberării naționale și deșteptarea spirituală.

Prima atestare documentară a locașului de cult datează din anul 1640, fiind o mănăstire rupestră de călugări situată pe malul drept al râului Nistru din Republica Moldova, având statut de schit. În anul 1816, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a schimbat statutul din schit în mănăstire.