Politica la moldoveni

Sunt nevoit să reiterez că nu am fost și nu sunt membru al vreunui partid politic. Însă aceasta nu înseamnă că nu pot avea anumite convingeri și simpatii politice, deși în ultima vreme îmi repugnă aproape toată clasă politică de la Chișinău, în ansamblu, și anumiți politicieni, în mod special. Problema nu constă în faptul că „politica e o curvă”, ci că aceasta și-a găsit foarte mulți clienți fideli printre moldoveni.

În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir a dedicat un capitol aparte moravurilor moldovenilor, considerând, pe bună dreptate, că aceștia „nu cunosc nici un fel de măsură: când le merge bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează. La prima vedere nimic nu le pare greu; dacă se ivește cea mai mică greutate, se tulbură, nu știu ce să facă și în sfârșit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinși de căință, târzie însă, de ce-au făcut”. Dar ilustrul savant și domnitor perdant (scurta sa domnie s-a încheiat cu rușinoasa bătălie de la Stănilești și introducerea regimului turco-fanariot) nu putea anticipa cât de mult se vor perpetua viciile și capriciile la moldoveni. Iată că și peste 300 de ani această caracterizare rămâne a fi perfect valabilă, îndeosebi dacă o atribuim politicienilor. Căci cine dacă nu guvernanții noștri, mai vechi și mai noi, s-au împotmolit la primul obstacol, și-au schimb viziunile în funcție de conjunctură și i-au cuprins regretele, după ce au fost prinși cu minciuna, furtul sau alte porcării? Primul s-a remarcat Snegur, care deși condamnase regimul sovietic, ne-a băgat cu de-a sila în CSI, l-a eliberat pe Smirnov și a cedat teritoriul din stânga Nistrului rușilor. Apoi a (re)venit Lucinschi, fostul prim-secretar al CC al PC din RSSM, care s-a opus elaborării Legii Lustrației (zicând că dacă va fi adoptată, R. Moldova va rămâne fără intelectualitate), a aprobat înregistrarea Partidului Comuniștilor și și-a creat o întreagă caracatiță economică (figurează în Raportul Kroll ca acționar la UniBank, unul dintre feciorii săi este cercetat penal în România pentru șantajarea unui om de afaceri, iar celălalt e patronul unuia dintre cele mai „echidistante” trusturi media). Nu putem uita nici de „tătuca” Voronin, care a subjugat acest stat timp de 8 ani, și-a făcut odrasla milionar și le-a permis lui Greceanîi, Dodon ș.a. să se căpătuiască, inclusiv prin obținerea creditelor neperformante de la BEM. Cel mai recent politician care s-a născut speranță și a murit deziluzie este nimeni altul decât Filat. Acesta a promis o Moldovă fără comuniști și fără sărăcie, dar a ajuns să pactizeze cu PCRM și să-și facă o necinstită avuție.

În fond, politicienii moldoveni sunt imaginea în oglindă a societății moldovenești. În fiecare dintre noi este câte un mancurt ca Dodon, câte un șmecheraș ca Usatîi sau un demagog ca Năstase. Ne complacem în a-i critica sau a-i adula (după caz), fără a recunoaște că ei chiar ne reprezintă. Iertăm gafele unora, credem în promisiunile altora, dar nu ne alegem decât cu orezul, hrișca sau chiar banii cu care ne cumpără votul. Indubitabil, avem guvernanții pe care-i merităm.

Ne mirăm că un oarecare funcționăraș și-a folosit mașina de serviciu în scop personal sau și-a rezolvat o problemă abuzând de statutul său profesional, când de fapt însăși anexarea Basarabiei s-a decis într-un local privat, în care timp de câteva luni s-au ținut ospețe – Hanul lui Manuc din București. Adică la noi nu a existat (și nici nu prea există) o delimitare clară între spațiul instituțional (oficii, birouri) și reprezentanții instituțiilor (miniștri, directori, etc.). Elocvent și simptomatic este cazul șefului de la „Apă-Canal Chișinău”, care și-a înzestrat biroul mai ceva decât o vilă particulară, din banii contribuabililor. Continuăm să considerăm că „omul sfințește locul”, iar omul politic îl „instituționalizează”, indiferent unde s-ar afla: la piață, în stradă, la biserică, într-un restaurant, la toaletă ș.a.m.d. De aici și aroganța politicienilor, care se cred mai presus de „prostime” (președintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, a ocolit un rând de câteva sute de persoane pentru a-și reînnoi permisul de conducere), dar și naivitatea cetățenilor, care speră că dacă vor ajunge în audiență la vreun demnitar, imediat li se va face dreptate (conform orânduirii medievale, în care boierul deținea și funcția de judecător, iar domnitorul era instanța supremă).

Politica la moldoveni a devenit un teatru al absurdului: noi ne prefacem că-i credem, iar ei se prefac că muncesc pentru noi. Acest spectacol grotesc va mai continua, până când nu vom realiza că suveranitatea ne aparține nu doar în ziua alegerilor.