Mitul „statalității moldovenești” (2)

Statele medievale se deosebesc fundamental de cele moderne. În primul rând, pentru că locuitorii acestora nu erau cetățeni cu drepturi „egale”, ci supuși ai suveranului. În al doilea rând, fiindcă nu conta atât identitatea etnică a populației, cât loialitatea acesteia față de elitele conducătoare. Și nu în ultimul rând: construcția statală în Evul Mediu se baza fie pe continuitate, fie pe succesiune, și puțin spre deloc – pe națiune.

Dacă în vestul Europei, Imperiul Carolingian (și ulterior „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană”, despre care Marc Bloch spunea că nu a fost nici sfânt, nici roman și nici de națiune germană) poate fi considerat succesorul de drept al Imperiului Roman de Apus, și nicidecum continuatorul acestuia (întrucât unul fusese păgân, iar altul creștin), atunci în est situația era diametral opusă: Rusia țaristă și-a arogat rolul de „a treia Romă”, deși era doar continuatoarea, și nu succesoarea Imperiului Roman de Răsărit. În ceea ce privește Țările Române, Nicolae Iorga a definit cel mai bine cauzele apariției și existenței lor: „Bizanț după Bizanț”.

Odată cu înfrângerea și retragerea definitivă a hoardelor tătare (sec. XIII-XIV), slăbirea dominației maghiare (mijlocul sec. XIV) și cucerirea Constantinopolului de către mahomedani (1453), în spațiul extra-carpatic s-au coagulat două entități statale de factură bizantină. Acest fapt este demonstrat prin transpunerea legislației, imitarea stilului arhitectural, importanța deosebită a Bisericii și însăși promovarea creștinismului mesianic la nivel de ideologie oficială. Atât Țara Moldovei, cât și Țara Românească își revendicau statutul de unică moștenitoare a Bizanțului (căci ambele erau continuatoare), motiv pentru care rivalitățile politice (și uneori chiar luptele fratricide) nu mai conteneau. Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie sângeroase cu muntenii, decât cu turcii, iar disputele personale dintre Matei Basarab și Vasile Lupu sau dintre Brâncoveni și Cantemirești au devenit antologice. În fond, atâta vreme cât influența externă a permis și chiar exploatat disputele interne dintre Țările Române, pe de o parte, și instituția domniei și marea boierime, pe de altă parte, necesitatea unei unificări pașnice, pe criterii naționale, nu se cristalizase. Din moment ce Problema Orientală s-a acutizat, iar menținerea integrității teritoriale a Porții Otomane se făcea din contul teritoriilor românești (anexarea Olteniei la 1718 și a Bucovinei la 1775 de către Imperiul Habsburgic, apoi raptul Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rusiei), păstrarea a două Principate separate nu mai avea nicio justificare pentru români. Adică perpetuarea dihotomiei statale (Moldova și Muntenia) punea în pericol însăși existența ființei naționale.

Toți cronicarii noștri au evocat originea comună a locuitorilor statelor medievale românești. Grigore Ureche afirmase că „de la Râm ne tragem” și considera „descălecatul” lui Dragoș în Moldova ca fiind al doilea după cel al lui Traian în Dacia. Ceva mai categoric se pronunțase Miron Costin, care în lucrarea „De neamul moldovenilor” menționează: „Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (al Moldovei şi Munteniei – n.a.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi…”. O opinie oarecum similară a exprimat și Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” menționează că „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”. Totuși, viziunea marelui cărturar era disconcordantă cu a cronicarilor în ceea ce privește rolul instituției domniei: dacă pentru Ureche și Costin statul ideal îl reprezenta democrația șleahtei poloneze, atunci pentru Cantemir autoritatea domnului era un atribut indispensabil al „statalității”.

Abia în sec. XIX, când conștiința națională a început să prevaleze asupra celei religioase, imixtiunea forțelor externe în treburile interne ale Principatelor devenise frecventă, iar păstrarea moștenirii bizantine a fost substituită de asumarea originii latine, statele medievale românești s-au contopit, formând statul național modern – România. Iată și ce spunea moldoveanul Eminescu la acest subiect: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”.

Va urma…

CTEȘTE ȘI:

Mitul „statalității moldovenești” (1)

Mitul „statalității moldovenești” (3)

Mitul „statalității moldovenești” (4)

Mitul „statalității moldovenești” (5)

Mitul „statalității moldovenești” (6)