La momentul proclamării independenței Republicii Moldova, pe teritoriul noului stat erau deja staționate trupele Armatei a 14-a sovietice (creată în 1942), care au avut un rol decisiv în războiul ruso-român din 1992, denumit impropriu și eufemistic „conflictul armat de pe Nistru”. Respectiv, (in)securitatea Republicii Moldova i-a precedat și determinat (in)dependența pentru cel puțin următorii 25 de ani.
Staționarea efectivului și a armamentului rusesc în stânga Nistrului reprezintă în sine un act de sfidare atât a autorităților legitime de la Chișinău, cât și a tratatelor internaționale. De aceea, recentele aplicații militare desfășurate în zona Tiraspolului de către soldații ruși în comun cu cei „transnistreni”, sub pretextul „contracarării unor amenințări teroriste”, nu sunt decât o nouă provocare prin intimidare. Reacția promptă, dar laconică a Ministerului Apărării a fost secondată de comunicatul de presă al omologilor de la externe, care nu doar au condamnat demonstrația de forță, dar au solicitat și schimbarea actualei operațiuni de menținere a păcii într-o misiune civilă multinațională. De data aceasta, diplomații moldoveni au fost mai tranșanți decât cei instruiți să lupte în tranșee.
Am scris și cu alte ocazii că neutralitatea Republicii Moldova este una declarativă, fiind inserată doar în Constituție, nu și efectivă, sub forma unei prevederi dintr-un act internațional. S-a obiectat că există și alte state a căror neutralitate este consfințită doar în legislația lor internă. Într-adevăr, Austria și-a decis statutul de țară neutră prin Tratatul de Stat adoptat în 1955; regele Gustav al XIV a proclamat neutralitatea Suediei în 1834; iar Irlanda a refuzat în 1949 să adere la Alianța Nord-Atlantică. Însă, potrivit site-ului specializat www.globalfirepower.com, armatele statelor enumerate mai sus sunt redutabile și pregătite, depășindu-le chiar și pe cele ale multor țări-membre NATO. Totodată, Republica Moldova este unicul stat neutru din lume care are trupe străine staționate pe teritoriul său, de parcă tancurile pot fi oprite prin fluturarea Constituției.
„Stataliștii” moldoveni invocă deseori prevederile Convenției cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, semnată de către președinții Elțin și Snegur la Moscova, în data de 21 iulie 1992, însă eludează faptul că prin acest document Rusia și-a recunoscut implicarea directă în războiul de pe Nistru. Or, este împotriva tuturor uzanțelor diplomatice ca o parte beligerantă să aibă rol de mediator și să-și mențină „contingentul de pacificare” pe teritoriul ocupat. De altfel, pe lângă cei cca 400 de „pacificatori”, în Transnistria staționează ilegal Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR), alcătuit probabil din două batalioane, cu un efectiv de aprox. 1000-1300 de militari.
Conform documentului final al Summitului OSCE de la Istanbul, din 1999, Rusia și-a asumat angajamentul să-și retragă armamentul și trupele din raioanele de est ale Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002. Din păcate, Moscova nu renunță la veleitățile sale neoimperiale și își păstrează prezența armată în Transnistria, subminând nu doar integritatea teritorială, ci însăși existența Republicii Moldova (care pe lângă „neutralitatea permanentă” (art. 11 din legea supremă), și-a declarat mai întâi caracterul „unitar și indivizibil” – art. 1 din Constituție). Regimul separatist de la Tiraspol nu ar fi supraviețuit timp de 25 de ani fără sprijinul financiar, politic și mai ales militar al Rusiei (fapt constatat prin Hotărârea CEDO în cazul Ilașcu).
Pentru a-și asigura securitatea și, prin extensie, a obține independența reală, Republica Moldova trebuie să denunțe Acordul Elțin-Snegur din 1992, să declare teritoriul din stânga Nistrului drept zonă aflată sub ocupație rusească și să recunoască nulitatea juridică a neutralității sale fictive. Dar pentru asta este nevoie de voință și independență politică.