Nu a avut parte de dragoste din partea părinților, fiind crescută în internat. A sperat că atunci când va crește mare își va găsit ursitul căruia și care îi va oferi toată dragostea de care nu a avut parte până atunci. Nu a fost însă să fie. Acum, Ana crește de una singură un copil căruia îi oferă ea toată dragostea de care are nevoie.
Mama a decedat, tatăl i-a părăsit
Avea doar trei anișori când mama i-a decedat. Era al patrulea copil în familia Marandici dintr-un sat din raionul Criuleni. Nu-și prea amintește multe despre familia ei, era prea mică ca să țină minte că a avut și mamă, și tată. Știe doar că are trei frați, „împrăștiați” prin lume acum. „Cu doi dintre aceștia mai țin legătura, dar de sora mai mare … nimic”, ne spune cu ochii în lacrimi Ana în timp ce-și netezea blând micuțul care dormea în brațe. Dormea dulce și zâmbea uneori prin somn. Nu știe prin ce i-a fost dat și îi mai este dat să treacă celei care i-a dat viață. Din cauza stresului continuu timp de câteva luni de sarcină, micuțul a fost născut prematur. Nici două kilograme nu avea când a văzut lumina zilei. „Am stat cu el în spital mai bine de o lună până a început să adauge în greutate. Mi-a prins bine, pentru că nici nu aveam unde să mă duc cu el după ce l-am născut”, adaugă tânăra, care la cei 19 ani împliniți are de dat sfaturi de viață deja.
Aștepta cu nerăbdare ziua când va ieși din internat
În scurt timp după decesul mamei, când avea 3 ani, și tatăl i-a părisit. Iar pentru că nu avea cine să aibă grijă de cei patru copii, au fost duși la internat, care și pe unde. Până la vârta de 15 ani, Ana a crescut între pereții internatului. O mai vizita din când în când o mătușă de a ei, o soră de a mamei, dar pentru că și situația familială a mătușei nu era de invidiat, nu avea posibilitate să o ajute cu mai mult ori chiar să o ia în familia ei. „Îmi amintesc cum îmi aducea de îmbrăcat, dar educatoarele de la internat îmi luau hainele și îmi dădeau altele. Mă intristam tare mult, dar nu puteam spune nimic, că strigau la noi sau chiar ne pălmuiau. Eu ca fetiță voiam să am și eu ceva mai deosebit decât celelte fete, dar nu puteam. Așteptam mai repede ziua când să ies de acolo”, își amintește tânăra.
Se hrănea cu mâncarea rămasă de la clienții cafenelei
A pășit pragul internatului când avea 15 ani împliniți. Și-a luat tot ce îi aparținea – câteva haine – și a „pășit în lumea mare”. Se angajase la o cafenea, spăla vasele și mai ajuta bucătăresele. Banii pe care îi primea îi ajuta numai bine să-și achite chiria și îi mai rămâneau câțiva lei de buzunar. Se hrănea la cefenea cu ce mai rămânea pe acolo de-ale gurii. „Trăiam modest. De mâncare nu prea cumpăram pentru că mâncam ce rămânea pe la cafenea. Uneori clienții comandau mâncare, după care nu apucau să mănânce din ea și atunci luam eu acea porție. Nu mă culcam flămândă. De îmbrăcat mergeam și îmi alegeam haine de la mâna a doua. Erau mai ieftine și nu rele aș spune. Trăiam cu chirie la o bătrânică care avea casa nu departe de cafeneau unde lucram. Nu plăteam pentru transport, pentru că mergeam pe jos la serviciu”, își amintește Ana.
Dragoste la prima vedere
În una din zile, îl întâlnește la cafenea pe Dumitru, venise să mănânce. Un tânăr chipeș, blond și cu ochii albaștri. I-a picat tronc la inimă chiar din prima zi. Era originar din Germania, dar își făcea studiile la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”. S-au văzut, s-au plăcut și din acea zi pornise între cei doi o istorie de dragoste, una frumoasă ne-a spus tânăra. „Era mai mare ca mine cu 11 ani. Eu aveam 15, el 26. Ne înțelegeam foarte bine. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Peste câteva luni după ce ne-am întâlnit, el mi-a propus să trec cu traiul la el. Stătea cu chirie într-un apartament mai spațios. Nu m-am gândit mult și am trecut. Așa am trăit împreună mai bine de 3 ani. Nu îmi permitea să lucrez. Banii lui ne permiteau să trăim decent. Îl ajutau părinții din Germania. Eu aveam grijă de casă, pregătream mâncare și îl așteptam când ajungea acasă de la universitate. Mă împăcam bine și cu părinții lui. Ce e drept, discutam doar prin Skype. Vorbeam în limba rusă, pentru că buneii lui Dumitru sunt originari din Federația Rusă, dar trecuse cu traiul în Germania”, ne povestește fata.
Însărcinată și părăsită
După ce tânărul a absolvit universitatea, a mers să profeseze în țara de baștină. Respectiv, a mers și Ana cu el. „Nu vorbea niciodată de căsnicie. Îmi era frică să-l întreb. O singură dată l-am întrebat și mi-a spus că nu o foaie de hârtie este importantă într-o căsnicie. M-am gândit și eu: dacă m-a luat în Germania, înseamnă că totul va decurge așa cum trebuie. Ajunși acolo, el lucra la o clinică, iar eu stăteam tot acasă. Peste câteva luni, am aflat că sunt însărcinată. Eram nespus de bucuroasă, pentru că îmi doream acest copil. În plus, mă gândeam că voi avea deja și o ocupație mult mai serioasă acasă, doar că… Atunci când i-am spus că vom avea un copil, s-a schimbat radical. Mi-a spus că nu este pregătit să devină tată. Mai mult, chiar nu vrea acum copii și să merg la un medic să scap de copil”, povestește tânăra.
Cu riscul de a rămâne în stradă, Ana și-a luat inima în dinți și i-a spus că lasă copilul. Și-a luat și de la el cam cu ce a ieșit din internat și s-a întors în Republica Moldova. „Nu știam unde voi ajunge. Așa a vrut soarta ca în drum spre Moldova să întâlnesc o colegă de la cafeneau unde am lucrat atunci. Ea m-a îndrumat și mi-a spus de acest centru maternal „În brațele mamei” al Misiunii Sociale ,,Diaconia” unde am ajuns și stau acum. Eram atunci în luna a opta de sarcină. De la centru am ajuns la maternitate și deja cu micul în brațe m-am întors înapoi. Sunt mulțumită că am acum un acoperiș deasupra capului și nu mă plouă sau ninge. Aici pot sta doar până băiețelul va împlini un an. Ce va fi mai departe, vom vedea”, ne spune tănăra.
Deși are aproape jumătate de an de când l-a adus pe lume pe Nicolas, tatăl acestuia nu s-a interesat de soarta celor doi. „Mai discut prin rețelele de socializare când am posibilitate cu mama lui. I-am trimis și poze cu Nicolas. E leit taică-său. De câteva ori maică-sa mi-a trimis și niște bani, hăinuțe pentru băiețel. De la Dumitru – nicio reacție. Nu cer niciun ajutor de la ei. Bunul Dumnezeu va avea grijă și de mine dacă mi-a dat un asemenea îngeraș”, conchide pe un ton optimist Ana.
Aș vrea să o ajut pe domnișoară? Ne puteți da un nr de contact?