De fiecare dată când se întâmplă o prostie, când un politician face o declarație controversată sau când justiția lipsește atunci când avem cel mai mult nevoie de ea, ne dăm același verdict: „Asta-i Moldova, țara paradoxurilor”. De parcă așa ar fi normal să fie. Normalitatea a devenit o anomalie în Republica Moldova. Și, mai ales, invers:

salvador-dali
Salvador Dali. FOTO: Philippe Halsman/Magnum Photos/CC0 1.0

Ceea ce e incredibil sau de blamat în alte părți, la noi a devenit un lucru firesc. Și asta nu se întâmplă de ieri, de azi, ci de când s-a format Republica Moldova ca stat. Temerea mea este că în anul 2018 acest lucru se va accentua.

Spre exemplu, atunci când vrem un răspuns de la premier, ni se spune că îl vom primi cât mai curând posibil, în funcție de agenda prim-ministrului care e foarte încărcată. Însă, în același timp, în Moldova e o normalitate ca premierul, la braț cu spicherul și măcar cu un ministru-doi, să meargă la un eveniment organizat de Fundația lui Vlad Plahotniuc. La un eveniment de la care să lipsească însuși organizatorul. E o normalitate ca Filip și Candu – doi cei mai înalți funcționari ai statului, care își stabilesc ei singuri, din banii noștri, salariile, indemnizațiile și premiile pe care și le doresc – să-și revizuiască agenda, să meargă la Nisporeni, să urce pe scenă în sunete de clopoței, tobe și în strigătele răgușite ale unui actor-prezentator și să le transmită oamenilor regretul lor profund că „domnul Plahotniuc nu a putut să fie prezent aici, cu noi, din motive obiective”, dar că le transmite „toată energia lui pozitivă”.

Odinioară, același lucru îl făceau Vasile Tarlev sau Eugenia Ostapciuc, care promiteau oamenilor chiar și ploaie la timp numai dacă vor avea încredere în liderul lor de partid, Vladimir Voronin.

În Moldova a devenit o normalitate ca un președinte socialist să se închine concomitent lui Eminescu și lui Rogozin/Putin. Așa cum o făcea pe vremuri și un președinte comunist. Numai că în loc de Rogozin era Narîșkin/Putin.

În Moldova a devenit o normalitate ca șeful Guvernului să vorbească despre onestitate atunci când este întrebat despre un furt care a făcut înconjurul lumii. Ne bucurăm măcar că a răspuns astfel, pentru că predecesorii săi comuniști atunci când erau întrebați despre bani, dădeau cu ranga în cap.

În ultimii ani de guvernare așa-numit democratică a devenit o normalitate ca în funcții-cheie ale statului să revină încet-încet câte un fost funcționar comunist: Vrabie la Vamă, Jizdan la MAI, Pârlog la SIS, Cozma la CCA etc.
De parcă asta nu a fost de ajuns, moldovenii l-au trimis oficial pe Dodon la Președinție, iar acesta i-a scos de la naftalină pe Stepaniuc, Țvircun, Roșca și alții, de parcă așa ar fi normal să facă.

A început să nu ne mai mire faptul nici că din bugetul public (și chiar din banii oferiți de UE) se cheltuie milioane de lei pentru automobile, computere sau mobilă nouă, în detrimentul sărăciei care ne macină. Și chiar a devenit o normalitate ca un minister – să zicem, cel al Sănătății, Protecției Sociale și Muncii – să transmită că „nu va acționa în bază de petiții” nici atunci când boxa destinată scrisorilor și petițiilor a fost umplută cu 98 (!) de istorii în care mamele care au născut în Republica Moldova au povestit cum au suferit după ce au interacționat cu sistemul medical din țară.

În Moldova a devenit o normalitate ca reformele în educație să se limiteze la închiderea/deschiderea școlilor și grădinițelor, la instalarea/dezinstalarea camerelor la BAC sau la discuții despre denumirea obiectelor de studii. Puțini sunt însă cei care să-i trimită pe tineri în biblioteci.

În Moldova e normal chiar ca să fie condusă concomitent de un președinte și de un președinte interimar – evident, ultimul apare la nevoie.

Dar lucrul care a devenit poate cel mai normal în Republica Moldova este că dacă te cheamă Ilan Șor și ești acuzat că ai adus un prejudiciu băncii statului de peste 5 miliarde de lei, atunci poți să-ți reiai activitatea imediat după ce-ți auzi sentința de condamnare la 7 ani și 6 luni de închisoare. Poate că pentru mulți acest lucru a devenit deja un lucru firesc, altfel nu ar fi cântat că în Orhei sunt „drumuri ca-n Dubai” și că este „lumină peste tot, ca în Kitai”.

Poate asta se dorește – să nu ne mai mire nimic. Pentru că absurditatea a devenit o normă.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*