Nu unire cu România

Vă mărturisesc că ideea acestui text a încolţit de mai demult, dar ezitam să o formulez din motive lesne de înţeles. O purtam în minte asemeni cruciuliţei de la gât, adică fără să-i atrag prea mare atenţie, deşi eram conştient de existenţa ei. Punând incorect accentele, riscam (şi risc în continuare) să fiu criticat de unionişti şi elogiat de „statalişti”, dar în fond blamat de ambele tabere.

Ca să fie clar: nu mi-am schimbat opiniile, ci doar le-am adaptat la situaţia actuală din Republica Moldova. Consider că perioada românismului romantic a fost depăşită, iar argumentele incontestabile de ordin istoric, lingvistic şi cultural în favoarea reîntregirii au devenit desuete. Oricât (nu) ne-am dori, momentul Marii Uniri de la 1918 nu mai poate fi repetat, din simplul motiv că nu sunt întrunite aceleaşi condiţii ca în urmă cu aproape un veac. Întâi de toate, pentru că sovieticii au avut grijă să ciopârţească teritoriul Basarabiei şi să-i lipească noului organism statal o proteză incomodă pe nume „Transnistria”. Apoi, fiindcă elitele noastre au fost înfometate, deposedate de avere, deportate, într-un cuvânt – exterminate, iar în loc au fost aduşi colonişti şi, concomitent, printre băştinaşi au apărut tot felul de mancurţi şi pupincurişti ai regimului totalitar. Nu în ultimul rând, deoarece un nou cataclism, de genul primului război mondial, va fi evitat cu orice preţ de către marile puteri.

În lipsa unor circumstanţe cel puţin similare celor de la începutul secolului XX, reunirea este practic irealizabilă în viitorul apropiat. Ideea unui plebiscit la acest subiect mi se pare sortită eşecului. Acum referendumurile se organizează doar pentru a confirma un act de voinţă politică, nu pentru a-l genera (a se vedea parodia regizată de Putin în Crimeea, unde nu a contat „forţa dreptului”, ci „dreptul la forţă”). Şi chiar dacă s-ar respecta toate rigorile şi procedurile juridice, nu există certitudinea că majoritatea populaţiei din stânga Prutului, încă puternic rusificată şi dezinformată, ar opta pentru restabilirea adevărului şi repararea unei grave nedreptăţi istorice.

Totodată, însă, de mai bine de un sfert de secol nu reuşim să edificăm un stat funcţional, fiind sortiţi parcă unei munci sisifice. Indiferent de garnitura guvernării, „naţiunea civică moldovenească” nu va fi creată niciodată, din acelaşi motiv pentru care un copac nu poate exista fără rădăcini. Au depus alţii eforturi colosale să ne transforme în homo sovieticus şi nu le-a reuşit. Prin urmare, continuăm să oscilăm între două lumi, riscând să pierim de foame în această rezervaţie pruto-nistreană, aidoma măgarului lui Buridan.

Unica soluţie ar fi nu o prezumtivă unire politică între 2 subiecţi cu drepturi egale (pe principii cofederative), ci o veritabilă stăpânire românească a Basarabiei! În cazul unei fuziuni hazardate, am periclita însăşi existenţa statului român, asemeni unei infecţii virulente într-un corp relativ sănătos. Or, „moldovenizarea” României ar fi un proces similar „transnistrizării” Republicii Moldova, cu repercusiuni imprevizibile. Nu Bucureştiul are nevoie de cinovnicii noştri corupţi, nepricepuţi sau infatuaţi (şi unii chiar şovini), ci noi avem nevoie de administraţie românească la Chişinău!

Sloganul „DNA – treceţi Prutul” (parafrazare a celebrului ordin al mareşalului Ion Antonescu) ar putea fi completat cu o listă întreagă de instituţii: bancă centrală, fisc, parchete (procuratură), poliţie, vamă etc., care la noi sunt nefuncţionale sau compromise. Într-un stat mic, în care cumătrismul şi interesele de grup substituie de multe ori legea, nu poţi face regulă nici în 100 de ani. Fiind obişnuiţi cu „eliberările” străinilor, n-ar strica să ne mai „ocupe” fraţii de acum încolo.

În Republica Moldova sistemul legislativ este incoerent sau inaplicabil, cel electoral – interpretabil şi inechitabil, cel medical – suprasolicitat şi prost dotat ş.a.m.d. Reformele se tergiversează sau se implementează anapoda, mediul de afaceri este dependent de politic şi sufocat de monopolişti, învăţământul a degradat aproape iremediabil, iar o bună parte din capitalul intelectual a emigrat. Într-o atare situaţie, nicio unire declarativă, fie cu estul sau cu vestul, nu reprezintă salvarea, ci înglobarea acestui ciot de ţară la vatra sa multiseculară şi civilizaţională – România.