Am înțeles din primele 10 pagini că Sărbătoarea Țapului de Mario Vargas Llosa este și despre Republica Moldova. Acțiunea romanului, bazat pe fapte reale, se petrece în 1961, în Republica Dominicană. Este vorba despre ultimul an din viața dictatorului dominican Rafael Trujillo, unul dintre cei mai cruzi tirani din toate timpurile, care s-a menținut la putere timp de 31 de ani.
Pe măsură ce descopeream Țapul (așa era poreclit dictatorul de poporul său) eram tot mai sigură că un personaj foarte asemănător poate fi identificat și pe arena politică din Moldova chiar astăzi. Am revenit la senzația de déjà-vu, pentru că emisiunea ”O zi” dedicată lui Vlad Plahotniuc (VP) mi-a acutizat-o și m-a făcut să râd în sinea mea de simțul ironic al istoriei. Așa că, până vine cel de-al doilea val al alegerilor, vă propun să facem împreună niște note de lectură, exact ca în anii de liceu.
Am ales doar câteva fragmente din romanul ”Sărbătoarea Țapului”, autorul căruia a luat în 2010 Premiul Nobel pentru literatură:
”Mai avea câteva minute la dispoziție, căci, din pricina maniei punctualității, nu se dădea jos din pat înainte de ora patru fix. Niciun minut în plus, niciunul în minus. (…) Sunt ceea ce sunt datorită disciplinei, îi trecu prin minte”. Și jurnalistul Cristian Tabără s-a lamentat că e ”cumplit de devreme” urcând scările spre ușa eroului său. Era abia 5.45 dimineață.
”Curățenia, grija față de corp și hainele fusese pentru el singura religie pe care o practica de bunăvoie”. Ați văzut și dumneavoastră Garderoba-Templu, în care sunt păstrate cu sfințenie cămășile, costumele, cravatele și pantofii lui VP, nu?
Dar iată cum descrie personajul Antonio de la Maza, un militar din anturajul nemijlocit al dictatorului, senzația pe care o simțea în preajma lui Trujillo: ”Era ceva mai subtil și mai vag decât frica. Era paralizia, adormirea voinței, a judecății și a liberului arbitru, pe care insul acela ferchezuit până la ridicol, cu glăscior cântat și ochi de hipnotizator o practica asupra dominicanilor, fie ei săraci sau bogați, culți sau inculți, prieteni sau dușmani, asta era ceea ce l-a țintuit acolo, mut, pasiv, ascultând acele minciuni, unicul spectator al acestor fabulații, incapabil să transforme în acțiuni impulsul de a sări asupra lui și a atermina odată cu tot acel tumult în care se preschimbase istoria țării”;
”Fără îndoială, nimic nu-i leagă pe doi oameni mai puternic ca sângele. Poate tocmai de aceea se simțea atât de legat de țara asta de nerecunoscători, mișei și trădători. Fiindcă, tot încercând s-o scoată din înapoiere, haos, ignoranță și barbarie, se mânjise de multe ori cu sânge. O să-i fie oare recunoscători în viitor acești tembeli?”. Cam tot așa gândea public și Timofei, feciorul mai mare al lui Plahotniuc, luându-i apărarea părintelui drag. Tatăl său fiind unicul care încearcă să scoată această țară din rahat, poporul riscă să lâncezească mai departe în ponturi ieftine, lene, alcoolism și invidie. În emisiunea lui Tabără, Plahotniuc recunoaște și el că n-ar putea părăsi țara, pentru că îl doare tot ce se întâmplă și îi pasă. Sensibil, omul, ce să mai.
”Pe el nu-l interesaseră niciodată banii. Îi folosea în slujba puterii. Fără bani, nu și-ar fi putut construi un drum la începuturi, căci se născuse într-o familie foarte săracă din San Cristobal și de aceea, încă de puști, fusese nevoit să câștige strictul necesar pentru a se putea îmbrăca decent. După aceea, banii i-au servit ca să devină mai eficient, să înlăture obstacolele, să cumpere, să răsplătească sau să mituiască oamenii de care avea nevoie și să-i pedepsească pe cei care-i puneau piedici.” Cât de surprins pare să fie Cristian Tabără când VP îi vorbește despre originile sale, despre faptul că provine dintr-o familie cu mulți copii, de la țară, că a muncit din greu și că anume așa a obținut tot ce are. Și noi îl credem. Sau nu?
”… lui îi plăcea să împartă banii. (…) Și câte alte milioane de pesos nu cheltuise pentru cadouri pentru nași și fini, la botezurile acelea colective, în capela Palatului, unde de trei decenii, o dată sau chiar de două ori pe săptămână devenea părintele spiritual al cel puțin o sută de nou-născuți? Ideea i-a venit în primul său an de guvernare, grație cunoașterii profunde a psihologiei dominicane. Intrând în cumetrie cu un țăran, cu un muncitor, cu un meșteșugar, cu un comerciant, își asigura loialitatea acelui biet bărbat, a acelei biete femei, pe care după botez îi îmbrățișa, făcându-le cadou două mii de pesos.” Despre ce vă amintește fragmentul? Mie – despre cadourile oferite de Fundația lui Vlad Plahotniuc Edelweiss tuturor bebelușilor născuți la Institutul Mamei și Copilului, de proiectele Asociației Oamenilor de Afaceri din Moldova, dar și de campania PD din această primăvară ”Paștele pentru fiecare”.
”Cine a inventat sloganul Partidului Dominican, pornind de la inițialele numelui meu? întrebă el dintr-odată. (…) Ar trebui să fie în conștiințele și în memoria dominicanilor, spuse Trujillo. Aceste patru cuvinte însumează tot ce v-am dat.” Și moldovenii ar trebui să ducă o evidență cât mai minuțioasă a proiectelor de caritate finanțate de VP. Nu în zadar a trecut prin rebranding Fundația lui Vlad Plahotniuc Edelweiss, plăcuțele cu logoul acesteia sunt instalate pe toate terenurile de joacă pentru copii, apărute recent prin parcurile din capitală, iar pe rețelele de socializare sunt create comunități de tipul ”Fapte Bune – Vlad Plahotniuc”. Lumea trebuie să cunoască numele Binefăcătorului. Să-l cunoască pe el, să-l venereze, să-l adore și să simtă și un fior ușor de frică, exact așa cum ni se sugerează subtil printre frazele rostite de eroii care apar în emisiunea lui Tabără.
Romanul are aproape 500 de pagini, dar se citește dintr-o răsuflare. Te prinde în cârlig și te ține până la ultimul cuvânt. Llosa împletește ca un adevărat maestru câteva linii de subiect, care se întrepătrund ;i se completează reciproc. Rămân convinsă că e o carte aducătoare de explicații extrem de necesare aici și acum pentru noi, moldovenii. Nu știu dacă în colecția de cărți a lui Vlad Plahotniuc se regăsește și ”Sărbătoarea Țapului” sau dacă a citit-o. Cu siguranță însă nu l-a plagiat pe Trujillo. Dictatorul dominican a sfârșit prost. A face o aluzie la finalul Țapului în contextul paralelei cu Vlad Plahotniuc e aproape la fel de indecent și lipsit de bun simț, cum e să iei dejunul copios și variat, din 7-8 feluri, în fața unor oameni, care abia de reușesc să lege tei de curmei. E aproape la fel de ofensator cum e să instalezi terenuri de joacă pentru copiii rămași în grija buneilor, vecinilor, străinilor, pentru că părinții au plecat să-și caute un loc de muncă peste hotare. De asta eu n-am s-o fac. Am să zic doar că e util uneori să citim și să învățăm din istorie despre cauzele, formele și efectele dezlănțuirilor bruște ale cultului personalității.
