Știe cineva de ce Rogozin încă nu e interzis în Moldova?

Sâmbăta trecută, aproape de ora mesei, vicepremierul Rusiei Dmitri Rogozin, activ pe rețelele de socializare și nu numai, a decis să se uite la un video în care liderul PD, Vladimir Plahotniuc, vorbește despre conflictul transnistrean la Consiliul Internaționalei Socialiste de la New York. „Știe cineva de ce unicul miliardar într-o țară săracă cheamă la un nou război pe Nistru?”, s-a întrebat Rogozin pe profilul său de Facebook.

De fapt, în discursul său, Plahotniuc a amintit despre solicitarea Republicii Moldova de retragere a trupelor ruse din Transnistria, precum și a armamentului și munițiilor. „Credem că e necesară transformarea misiunii pacificatoare a Federației Ruse care se află în țara noastră în zona conflictului într-una civilă, sub mandat internațional”, a adăugat acesta. La New York, Plahotniuc nu a spus nimic nou – aceiași solicitare au avut-o și foștii președinți de la Chișinău Nicolae Timofti și Mihai Ghimpu, foștii premieri Valeriu Streleț și Iurie Leancă, fostul ministru de Externe Natalia Gherman, fostul ministru al Apărării Anatol Șalaru, actualul spicher Andrian Candu și alții. De ce Rogozin crede că tocmai acum cineva cheamă la un război pe Nistru? Pentru că ceilalți nu sunt „unicii miliardari dintr-o țară săracă” sau pentru că are o vedenie?

Postarea lui Rogozin a făcut deliciul presei de la Chișinău pentru simplul fapt că acesta „s-a luat de Plahotniuc”. Eu cred că trebuie să ne amintim din când în când cine e Dmitri Rogozin pentru Republica Moldova, dar mai ales să le reamintim și celor care conduc această țară cine e persoana cu care negociază dacă moldovenii vor îngheța la iarnă sau nu. Să le reamintim ce scria Rogozin despre Republica Moldova și cum îi numea pe moldoveni în cartea sa „Dușman al poporului”, publicată în anul 2006.

În această carte există un capitol, care se numește „Războiul” ce include un subcapitolul „Operațiunea «Calul troian»”, dedicat conflictului armat de pe Nistru din 1992. Rogozin își permite nu numai să ne insulte și să ne acuze de „provocarea războiului”, dar și să victimizeze Rusia și să justifice intervenția armatei a 14-a din stânga Nistrului prin „onoarea ofițerului rus”. La un moment dat ai impresia că moldovenii care au cerut la începutul anilor ’90 ruperea de URSS sunt mai pericoloși pentru ruși decât erau Hitler și Stalin luați împreună.

Mai jos sunt câteva citate din carte:

„Ura pentru tot ce e rusesc în Moldova «suverană» uneori avea conotații schizofrenice (…)”;

„Prăbușirea spontană a URSS și șovinismul românesc inspirat de cei de la vârful partidului republican, invadarea Chișinăului cu emisari de la București și discuțiile deschise rusofobe din cadrul „Frontului popular” din Moldova privind unirea cu România au trezit nemulțumiri în rândul locuitorilor din Transnistria. Aceste temeri s-au accentuat după 17 martie 1992 când în timpul manifestației ample din centrul Chișinăului moldovenii șovini au adoptat rezoluția privind utilizarea ajutorului militar românesc împotriva «separatiștilor transnistreni».
Pentru a fi corecți, trebuie să subliniem că ajutorul substanțial acordat Chișinăului în pregătirea agresiunii împotriva Transnistriei a fost acordat nu de România, dar de Rusia lui Elțin. Kremlinul nu numai că i-a ordonat lașului comandant al armatei a 14-a generalul Netkacev (generalul Iuri Netkacev a luat o poziție neutră în conflict – n.n.) să nu se implice în conflict, dar a transmis sub jurisdicția Moldovei o mulțime de tehnică militară și muniții ale fostei URSS”.

„Prin frontiera larg deschisă a Moldovei au năvălit sute de români fasciști – nepoți ai celor care, fiind în componența armatei Reich-ului german între 1942-1943, au călcat pământul nostru (…)”;

„Simțind că acțiunile lor nu pot fi contracarate, forțele armate ale fasciștilor români și moldoveni, în primăvara anului 1992, s-au îndreptat spre Tiraspol. [Aceștia] au decis ca operațiunea de distrugere a Transnistriei să o numească „Calul troian”. Primul lucru pe care unioniștii au decis să-l facă a fost să calce în picioare orașul Bender, aflat pe malul drept al Nistrului”;

„Atunci, oamenii au decis să ia problema în propriile mâini. Din rândul bărbaților apți de muncă s-au format detașamente de ostași. În ajutorul fraților lor au venit sute de cazaci și voluntari-slavi din Rusia și Ucraina în Tiraspol, Bender și Dubăsari. Dar numărul lor a fost considerabil mai mic în comparație cu forța și tehnica armatei și a forțelor de ordine formate de agresor”.

„Deznodământul situației a fost decis de dorința militarilor armatei a 14-a. Statul căruia i-au dat jurământul de credință deja nu mai exista, dar a rămas onoarea de ofițer rus. Ignorând ordinul generalului Netkacev, ofițerii armatei a 14-a au început să părăsească unitățile lor pentru a ajunge la linia de apărare. Mulți din ei au trecut să servească garda transnistreană. Dedicați liderilor săi politici și militari, dar adepți ai Rusiei, ei au decis soarta poporului lor, apărându-l.
Nici pălăvrăgeala ministrului Kozîrev (Andrei Kozîrev, ministru al Afacerilor Externe al URSS în perioada 1990-1996 – n.n.), care a fost trimis în grabă la Chișinău și Tiraspol de Elțin pentru a «monitoriza situația», nici vizita emoțională a vicepreședintelui Ruțkoi (Alexandr Ruțkoi, vicepreședinte al Federației Ruse în perioada 1991-1993 – n.n.), care le-a vorbit transnistrenilor multe cuvinte frumoase, nu au putut opri declanșarea în spirală a agresiunii fasciste româno-moldovenești (…)”.

Cred că e cazul să ne oprim aici. În continuare Rogozin își amintește cum a ajuns prima oară în zona conflictului și cât de mult îi erau cunoscute locurile – acestea îi aminteau de „gustul de ardei dulce suculent”. Chiar și cu această abatere lirică, până la finalul capitolului Rogozin nu se mai satură să acuze moldovenii de agresiune. Dacă doriți să citiți tot delirul, puteți găsi cartea online: „Agresorii moldoveni și români foloseau o tactică veche sălbatică: țintele lor erau îndreptate fie spre casele civililor, fără ca oamenii pașnici să poată ieși din ele, fie își poziționau artileriile și bateriile pentru aruncătoarele de mine pe teritoriul școlilor și spitalelor, pentru a evita răspunsul unităților armatei a 14-a și a polițiștilor transnistreni. Pe lângă aceasta, ei împușcau tot ce era viu și nimerea în vizorul lor”.

Deci, știe cineva de ce Rogozin încă nu e interzis în Moldova?

P.S. Dmitri Rogozin se află în lista persoanelor sancționate de SUA, UE și Canada încă în timpul izbucnirii conflictului din Ucraina, în 2014, neavând acces în Occident.