O bună parte dintre cetățenii moldoveni suferă nu doar de sărăcie, dar și de amnezie politică. Concomitent, partidele din R. Moldova au prea puțină ideologie și prea mulți idioți utili și falși idoli. Astfel, combinația dintre mintea scurtă a omului de rând și obrazul gros al politicianului (la fel ca portmoneul său) transformă oricare alegeri într-o parodie, iar însăși existența statului – într-o prostie.
Dacă la începutul anilor ’90 puteai ierta greșelile din politică, dând vina pe lipsa de experiență, pe entuziasmul și intențiile nobile ale „părinților fondatori”, atunci din 1994 încoace vorbim atât despre iresponsabilitatea, lăcomia și trufia guvernanților, cât și despre indiferența, inconsecvența și complezența electoratului. De fiecare dată, ne-am ales cu cei pe care i-am ales „după chipul și asemănarea noastră”, crezând că „răul cel mic” nu poate crește mare. Inițial, i-am votat pe agrarieni, deși aceștia nici la agricultură nu se pricepeau, apoi pe pretinșii democrați, care habar nu aveau de democrație, pentru ca într-un final să-i readucem la putere pe comuniștii declarați, dar și pe cei deghizați în „pro-europeni”.
În 25 de ani am experimentat toate formele posibile de guvernământ ale unei republici: parlamentarism de sorginte sovietică, dar cu pretenții occidentale, regim prezidențial inspirat de la Elțîn, regim semiprezidențial cu interminabile conflicte între legislativ și executiv, și iarăși parlamentarism după modificarea și încălcarea flagrantă a Constituției. Guvernarea comunistă din 2001-2009 a fost, de fapt, o dictatură soft. Formal, puterile în stat erau separate, însă subordonate lui Voronin; deși legile se adoptau în Parlament, ele erau scrise la sediul PCRM sau la una dintre reședințele prezidențiale; iar Tarlev a fost cel mai longeviv premier pentru că a fost și cel mai docil.
Accederea „pro-europenilor” la guvernare nu a schimbat datele problemei, ba chiar le-a complicat. AIE-urile s-au dovedit a fi la fel de nocive pentru societate ca și „E”-urile din alimente. Dacă până la „revoluția din 7 aprilie” trăgea frâiele un singur clan, atunci după acea dată mârțoaga pe nume „R. Moldova” a fost încălecată de mai multe grupări oligarhice. Parcă prea ușor s-a uitat de sacrificiul tinerilor, de semnificația protestelor spontane, de păstrarea „votului de aur”, de sprijinul enorm al partenerilor europeni și de răbdarea limitată a cetățenilor moldoveni.
Cel care promitea să condamne corupta guvernare comunistă, a sfârșit prin a fi condamnat la închisoare pentru fapte de corupție. Toți cei pe care Voronin i-a promovat în funcții, l-au lăsat ca pe o mireasă în ziua nunții. Iar cei care militează pentru restabilirea „adevărului istoric”, au uitat de nevoile cotidiene ale cetățenilor.
După 2009 am asistat la înflorirea traseismului politic, la interminabile negocieri, răsunătoare trădări și la aparent inexplicabile coalizări. În 2010, „poporul” a avut ocazia să pună capăt crizei constituționale, însă a preferat să saboteze referendumul și să-și prelungească agonia, asemeni unui masochist. Deși Timofti a fost ales președinte cu voturile decisive a 3 deputați socialiști, Dodon profită de capacitatea incredibilă de uitare a moldoveanului și se declară pro-rus din născare (de parcă n-am ști că e doar pro-putere).
A continuat perioada de instabilitate politică, cu trocuri și jocuri de culise. Cel care în mod inopinat a denunțat Acordul AIE-2 a fost, în cele din urmă, denunțat de prietenul Shor la Procuratură. Cei care au criticat „monstruoasa coaliție” cu comuniștii, au pactizat ulterior cu transfugii din PCRM, formând „majoritatea parlamentară”. Iar primii care au fost condamnați pentru că au furat din BEM, ne îndeamnă de la Frankfurt să protestăm. Se pare că tactica hoțului, care strigă: „Prindeți hoțul!”, mai are efect în Republica Moldova.
De reținut faptul că la alegerile prezidențiale din acest an nu vor vota americanii pentru Maia Sandu, germanii pentru Iurie Leancă sau rușii pentru Igor Dodon, ci moldovenii, care au demonstrat de nenumărate ori că au aceeași memorie (în politică) ca un calculator Pentium-1 (în informatică). Cât privește independența partidelor, aceasta nu poate să existe în condițiile netransparenței financiare, a obedienței față de „familiile politice” din exterior, dar mai ales – a autoritarismului din interiorul lor.