Fenomenul pe care îl numim corupție și este interzis prin legislația penală avea o cu totul altă conotație în Evul Mediu românesc. Dacă pe atunci primirea și oferirea banilor sau a altor obiecte de valoare în scopuri „ilegale” (mai degrabă „imorale”) a devenit un atribut al domniei și, implicit, al statului, atunci astăzi autoritățile se angajează să combată acest flagel. Cu toate acestea, nu toți domnii și dregătorii din trecut au fost corupți, după cum nu toți cetățenii și funcționarii de astăzi aleg să dea sau să ia mită.
Există percepția eronată că fanarioții au introdus corupția în Țările Române, deși mai degrabă dânșii au găsit aici condiții favorabile pentru amplificarea și răspândirea fenomenului. Odată cu achitarea primului tribut către Poarta Otomană (la 1395 în Muntenia și la 1456 în Moldova), statele medievale românești au devenit dependente de obligațiunile externe, încetinindu-și considerabil ritmul de dezvoltare. Deși atât Mircea cel Bătrân, cât și Ștefan cel Mare s-au împotrivit acestei forme de asuprire economică, ambii au reluat plata tributului în schimbul păcii (primul la 1417, iar al doilea la 1486). Haraciul Moldovei era inițial de 2.000 de galbeni, ajungând în timpul lui Petru Rareș la 10.000, pentru ca la 1583 să fie tocmai 66.000. În 1541, Țara Românească achita 20.000 de galbeni turcilor, iar peste doar 35 de ani această sumă depășea 100 de mii de galbeni anual. Astfel, sub presiunea birurilor otomane, sistemul de administrare fiscală din Țările Române s-a înrăutățit, taxele și impozitele fiind majorate abuziv, creând condiții pentru înflorirea corupției nu doar la nivel înalt, dar și în cazul populației de rând.
Potrivit istoricului ieșean Caproșu, Ioan Vodă, supranumit „cel Cumplit”, și-a cumpărat tronul promițând fabuloasa sumă de 220.000 de galbeni (pe care așa și nu a achitat-o, fapt ce l-a făcut să-și piardă nu doar domnia, dar și viața). Profesorul Pâslariuc afirmă că „de la Ioan Vodă se stabilește definitiv obiceiul scoaterii la mezat al scaunului Țării Moldovei”. Totodată, cam în aceeași perioadă, domnii au început să achite mucarerul, care era „mare” (o dată la 3 ani) și „mic” (o dată pe an) pentru a-și reconfirma domnia, ceea ce reprezenta un nou mijloc de împovărare fiscală a țării. Pe lângă aceste prestații bănești, se mai ofereau și daruri sub formă de cai, șoimi, stofe prețioase, etc., denumite peșcheșuri (oficiale) și rușfeturi (neoficiale). Curios este că domnii români nu ofereau mită doar pentru a-i înlătura pe pretendenții la tron, dar și pentru a obține destituirea unor persoane incomode din rândul dregătorilor otomani. Într-un sens anume, putem spune că elitele noastre politice s-au adaptat și chiar integrat în sistemul „valoric” oriental.
Conform unor calcule estimative, la sfârșitul secolului XVI, în perioada de apogeu a secătuirii Țărilor Române, cheltuielile domnilor munteni, inclusiv haraciul și peșcheșurile, ajungeau la o medie pe an de cca 650 mii de galbeni. Această sumă enormă reprezenta echivalentul a 1275 de sate, pe care anual Țara Românească o transfera Sublimei Porți. Prin urmare, fenomenul corupției a luat amploare cu mult înainte de numirea principilor fanarioți. Abia prin Pravilele lui Matei Basarab în Muntenia și a lui Vasile Lupu în Moldova s-a încercat pedepsirea celor care luau sau dădeau mită, dar mai degrabă sub aspect te(le)ologic: împricinatul trebuia să dea dovadă de lacomie.
Într-adevăr, cei care au desăvârșit și instituționalizat corupția în spațiul românesc au fost fanarioții. Cauzele derivă din transformarea Principalelor într-o pepinieră pentru avansarea în funcție (cum ar fi obținerea calității de mare dragoman ). Cazul lui Gheorghe Ghica al III-lea este simptomatic, pentru că acesta a protestat vehement împotriva anexării Bucovinei nu din rațiuni naționale, ci strict pecuniare: pierdea o sursă importantă de venit.
În memoriile sale, Louis Langeron, general francez în armata țaristă și participant la războiul ruso-turc din 1806-1812, a descris elocvent obiceiurile reprobabile ale ispravnicilor români: „Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. (…) Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an”. Chiar și după 200 de ani, această caracterizare pare la fel de actuală.
Corupția nu este un fenomen românesc, dar acesta s-a înrădăcinat rapid în părțile noastre, găsind un sol extrem de fertil, atât datorită dominației străine, cât și a luptelor interne pentru putere. Nu ne rămâne decât să consemnăm și să încercăm să nu repetăm greșelile înaintașilor noștri.