„Prezidenţiabilii”

Formal, cursa pentru alegerile prezidenţiale din această toamnă nici nu a început, deşi nu sunt sigur că vreodată s-a încheiat, însă principalii candidaţi s-au afişat deja la linia de start, precum prostituatele pe marginea carosabilului. Campania electorală se anunţă a fi prozaică şi pro-zoaie. Nu vor conta argumentele alambicate, ci piruetele deşănţate, iar tocmelile de conjunctură vor merge la braţ cu îmbrâncelile şi spumele la gură.

Iniţiativa civică a identificării candidatului unic este sortită eşecului, din cauza rânzei proverbiale a moldoveanului. Nu poţi împăca varza cu capra, mai ales atunci când interesul poartă fesul. Fotoliul prezidenţial e jinduit de aproape fiecare parvenit, indiferent de coloratura sa politică. De aceea mă lasă rece această întrecere de ochii lumii, pentru o funcţie mai mult decorativă, decât efectivă. Or, atribuţiile unui şef de stat într-o republică parlamentară sunt destul de limitate, iar cu un plus de legitimitate nu schimbi forma de guvernământ. Noi nu vom avea niciodată un preşedinte „jucător”, pentru că la Chişinău jocurile de putere se fac în culise.

Într-un atare context, anunţarea prematură (sau chiar imatură) a candidaturilor devine motiv de băşcălie. Nerăbdarea unora de a-şi schimba reşedinţa pe strada Nicolae Iorga sau la Condriţa trădează poliţe neplătite şi obligaţii nerostite. Nu cred că pe Dodon îl tentează să-i ia locul lui Timofti. Mai degrabă, dânsul execută indicaţia venită de la Moscova, de a „recuceri” o instituţie amorfă, dar cu potenţial enorm şi importanţă deosebită pentru menţinerea echilibrului în stat. Având la degetul mic Preşedenţia, liderul PSRM va putea cu uşurinţă zi de zi să ne arate mijlociul. Indubitabil, prima vizită oficială ar întreprinde-o la sultanul kremlinez, unde n-ar mai fi primit ca un simplu maidanez politic, pe holuri sau la un colţ de masă, ci ca un beizadea venit cu peşcheş şi mucarer.

În schimb, Andrei Năstase se crede rupt din soare sau vre-un nimb dintr-o frescă medievală, deşi a intrat în politică doar pentru a-i scăpa de la închisoare pe „Marii Mucenici Ţopi” şi a-l băga la răcoare pe fostul lor partener de afaceri. Acordarea amnistiei şi graţierii este unica prerogativă pe care o urmăreşte, fără a cunoaşte că aceasta aparţine Parlamentului, nu Preşedintelui, care este obligat să promulge legea dacă legiuitorii îşi menţin decizia adoptată anterior. Aşadar, rolul liderului PDA mi se pare secundar, prestaţia sa fiind de armăsar nărăvaş, dornic să dea cu copita şi în stânga, şi în dreapta. Ceea ce îl va costa mai scump decât licenţa de emisie a celui mai echidistant post tv din buricul târgului.

Situaţia altor „prezidenţiabili” consacraţi este şi mai deplorabilă: Iurie Leancă se plânge că n-o să aibă niciodată banii socialiştilor (adică ai ruşilor) sau televiziunile afiliate PD-ului (pardon, CNN-ului), iar Maia Sandu se crede în continuare Ioana D’Arc a Moldovei, deşi n-am auzit să riposteze la replica sexistă şi vulgară că ar fi fost unicul ministru „cu coaie”. Inocenţa falsă a unora nu trebuie confundată cu decenţa, iar tăcerea asurzitoare a celei ce se pretează a fi „Cuminţenia pământului” nu o va putea ridica prea mult pe „Coloana infinitului” din sondajele aranjate, pentru că la noi funcţia îţi asigură popularitate, şi nu invers. Asta o ştiu toţi foştii demnitari, inclusiv Braghiş, Tarlev şi Filat.

Prin urmare, asistăm la o pleiadă de bufoni care vor să fie încoronaţi. Fireşte, nu vom avea niciodată un preşedinte incoruptibil ca Robespierre sau inteligent ca Voltaire, dar nu-mi doresc chiar un măscărici sau un „Tătucă” să ne reprezinte. Deşi, la câţi am avut, încă unul în plus nu va schimba datele problemei: votăm ceea ce avem şi avem ceea ce votăm.