În orice țară normală, revenirea la alegerea directă a șefului statului ar fi fost salutată sau cel puțin acceptată de opinia publică și de o bună parte a societății. În Republica Moldova, însă, contestatarii Hotărârii Curții Constituționale nr. 7 din 04.03.2016 sunt extrem de vocali și par majoritari în raport cu cei care o aprobă. Asta deși a fost satisfăcută principala revendicare a maselor protestatare, evitându-se perpetuarea crizelor instituționale și politice.

Reieșind din faptul că legiuitorii nu se grăbesc să elaboreze și să adopte o nouă Constituție, cârpind-o pe cea existentă în funcție de conjunctură și în virtutea intereselor de grup; având în vedere că astăzi partidele vor una și mâine alta, că populația pauperizată și ne-desovietizată mai crede în iluzia unui „salvator al națiunii”, iar procedura declanșării unui referendum de modificare a legii supreme este anevoioasă – decizia magistraților constituționali a fost într-adevăr curajoasă și judicioasă.

Firește, schimbarea radicală, dar necesară a modalității de votare a președintelui (asemeni unui plasture smuls rapid de pe rană), după cca 16 ani de trucuri și trocuri politice între formațiunile parlamentare, a stârnit reacții vehemente și parțial explicabile. Deputații au fost lipsiți de ocazia purtării negocierilor secrete, de posibilitatea scoaterii lor la mezat, dar și de opțiunea înaintării exclusiv a candidaților agreați. Vă reamintesc că la alegerile din 4 aprilie 2005, Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe, deși fusese nominalizat de tocmai 16 deputați comuniști a obținut un singur vot. Decât așa parodii de alegeri, la care învingătorul e stabilit în culise, mai bine să iasă protagoniștii în scenă, ca să-i vedem în toată splendoarea lor.

Nu poate fi negat faptul că pleiada pestriță de „prezidențiabili” lasă de dorit. Avem candidați mai degrabă impuși decât propuși; anunțați, dar nu neapărat cei scontați. Persoane asupra cărora planează suspiciuni rezonabile de complicitate sau inacțiune în schema delapidărilor din sistemul bancar. Unii care au fost și sunt demnitari fără demnitate, alții care jinduiesc cea mai înaltă funcție de răspundere anume ca să fugă de responsabilitate (via Frankfurt).

Ce faci atunci când ofertele de pe piață nu sunt deloc tentante, dar produsul este indispensabil (unui stat de drept)? Îi lași pe alții (cu vorbele sau corturile goale) să decidă în locul tău? Sau poate totuși realizezi că funcția de președinte nu este importantă acum, într-o republică parlamentară, însă ar putea fi decisivă mai târziu? În România, datorită instituției prezidențiale reformele din sistemul judiciar nu au fost estompate, fiind proclamată „dictatura cătușelor” împotriva celor corupți.

Indubitabil, un președinte ales de către cetățeni are o mai mare legitimitate, tocmai pentru că îi reprezintă fără intermediari. Dânsul devine imaginea lor, nu doar reflecția din oglindă, ca în cazul alegerii indirecte. Dar în situația noastră, sporirea atribuțiilor ar fi o enormă greșeală, întrucât apucăturile sovietice și setea de putere încă ne caracterizează. Riscul resurecției vreunui „tătucă” există indiferent de modalitatea sa de alegere (amintiți-vă doar cu câtă lejeritate Voronin dădea indicații membrilor Guvernului).

Așadar, la ce ne folosește un președinte ales de către popor, dacă rolul său va fi al unei cozi de topor sau, viceversa, de „dictator”? Răspunsul e la suprafață: în contextul actual, când guvernarea a obținut probabil ultima șansă de reabilitare în fața partenerilor europeni, dar și a propriilor cetățeni, o criză constituțională generată de alegerile parlamentare anticipate trebuia numaidecât evitată. În caz contrar, am fi asistat la un haos instituționalizat, debandadă în societate, întârzieri la achitarea salariilor, deprecierea leului, proteste violente cu repercusiuni imprevizibile, posibil chiar și la o lovitură de stat. Prin urmare, dacă nu ne-am fi putut alege președintele, în scurt timp s-ar fi ales praful de Republica Moldova.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*