Spațiul mediatic din Republica Moldova a cunoscut o evoluție fluctuantă, deși numărul instituțiilor de presă a crescut constant, după reculul de la începutul anilor ’90. Dacă până la proclamarea independenței, „organele de presă” aparțineau unui singur partid, acum spectrul comanditarilor și al proprietarilor este mult mai diversificat. Altfel spus, mass-media noastră s-a dezvoltat cantitativ, și nu neapărat calitativ, rămânând a fi un instrument eficient de propagandă.
Potrivit unei analize realizate de Asociația Presei Independente, după desființarea ziarelor de stat în 1998 (exista câte cel puțin unul în fiecare raion), la inițiativa lui Voronin acestea au fost redeschise, iar timp de 7 ani (2003 – 2010) li s-au alocat peste 24 milioane de lei din bugetul autorităților publice locale. Abia după aprobarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 221 privind deetatizarea publicaţiilor periodice publice, statul a încetat să mai finanțeze presa scrisă, lăsând această povară (sau pomană?) pe seama mediului privat.
Audiovizualul din Republica Moldova a trecut prin aceeași degringoladă în primii ani de (in)dependență, existând inițial doar televiziunea „națională” (TVM, moștenită de la URSS) și două canale de radiodifuziune. Între timp, fosta televiziune sovietică „Ostankino” (ORT) continua să transmită exclusiv în limba rusă, având o acoperire de cca 96% din teritoriu. Concomitent, și televiziunea publică din România (TVR) putea fi recepționată la est de Prut pe a doua rețea de stat, însă în 2007 i-a fost sistată definitiv transmisiunea prin eter, acum fiind difuzată doar prin cablu (TVR Moldova). În 1994 a fost lansat primul post privat de televiziune – TVC21, cu conținut preponderent în rusă (doar 2 emisiuni în română), după care au urmat și alte canale (NIT, ProTv Chișinău, Tv7 etc.).
Piața de radio din R. Moldova era cel mai bine delimitată din punct de vedere lingvistic, existând posturi de limba română și rusă. Radiodifuzorul „național” continuă să rămână unicul cu acoperire integrală a teritoriului, fiind urmat de posturi regionale private. Din păcate, „Vocea Basarabiei” și-a sistat recent activitatea, lăsând un vid informațional și o profundă indignare printre radioascultătorii săi fideli. De fapt, în perioada comunistă, acest post de radio a fost tribuna opoziției și un veritabil focar al românismului în spațiul pruto-nistrean. Însă, după scindarea PL-ului în 2013 și cârdășia dintre liberal-reformatori și PLDM, „Vocea Basarabiei” a devenit principala portavoce a trădătorilor, fiind cumpărată și, într-un final, falimentată de către oamenii de afaceri din anturajul condamnatului Filat. Celelalte posturi radio (Kiss FM, Radio 21, HIT FM, Radio Noroc, Pro FM, Jurnal FM etc.) au profil de divertisment, și nu analitic.
Potrivit datelor Barometrului Opiniei Publice, încrederea populației în mass-media a fost dintotdeauna relativ mare, înregistrând și anumite variații: 50% în 2000, 53% în 2001, 48% în 2002, 54% în 2003, 62% în 2004, pentru ca în 2016 să ajungă la pragul critic de 41,5%. Totodată, cel mai important mijloc de informare pentru cetățenii moldoveni îl constituie audiovizualul, în care televiziunile dețin o pondere de cca 80 la sută. Iar dacă luăm în considerație că majoritatea acestora retransmit canale rusești, nivelul de manipulare și dezinformare ajunge la paroxism. Asistăm la o permanentă intoxicare a spațiului nostru mediatic cu imagini trucate, mesaje trunchiate și fapte distorsionate (ca parte componentă a războiului hibrid declanșat de Rusia).
Conform Indicelui Libertății Presei, Republica Moldova se situează pe locul 76 din 180 de state, în scădere cu 4 puncte față de 2015, ceea ce reprezintă o revenire la vremurile de restriște din perioada guvernării comuniste, când anumite grupuri de interese controlau o bună parte din presă și organizau linșarea mediatică a jurnaliștilor și politicienilor incomozi. Deși în 2010 au apărut două posturi de televiziune autohtone, și acestea s-au compromis iremediabil, fiind angrenate plenar în războiul informațional dintre clanurile oligarhice. NIT-ul lui Voronin și Euro TV-ul lui Roșca erau copii mici pe lângă „profesioniștii” de astăzi.
La câtă mizerie se varsă zilnic prin intermediul canalelor de televiziune, cetățenii moldoveni încearcă să se orienteze către sursele alternative de informare, cum a fi internetul. Însă și aici există foarte multă dejecție informațională și foarte puțină independență editorială.