Dacă în perioada țaristă Basarabia era privită ca (o fostă) parte a Moldovei medievale ce trebuia integrată în construcția statală imperială, atunci începând cu 1940 acestui teritoriu i se atribuie o statalitate artificială, impropriu denumită „moldovenească” și indisolubil legată de spațiul rusesc. Spre deosebire de autoritățile țariste, cele sovietice nu urmăreau să rusifice și să coopteze elitele locale, ci pur și simplu să le elimine din viața publică, inclusiv fizic (prin înfometare, deportare și împușcare).
Conform tezelor marxist-leniniste, „lupta de clasă” era factorul determinant în crearea statelor socialiste. Dar în cazul celor două republici „moldovenești” – RASSM și, ulterior, RSSM – acest element era insuficient, din simplul motiv că a fost inexistent. Or, țăranii români din Țara Moldovei nu se răsculaseră niciodată împotriva unui iluzoriu regim „burghezo-moșieresc” (exceptând revolta din 1907). Prin urmare, ideologii bolșevici au purces la inventarea unui popor și a unei limbi „moldovenești”, distincte de cea română.
În primele zile după (re)anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940 au fost înregistrate peste 1000 de soviete la sate, 54 în județe și 24 în localitățile urbane. Scopul era legitimarea la nivel local a noii puteri instaurate arbitrar în spațiul pruto-nistrean. În aceeaşi manieră, Sovietul Suprem al URSS decide la 2 august 1940 înfiinţarea oficială a RSSM, motivând că iniţiativa ar fi aparţinut majorităţii oamenilor muncii din regiune. Firește, potrivit istoriografiei sovietice moldovenii au aprobat ciuntirea teritoriului strămoșesc și oferirea județelor din sudul și nordul Basarabiei poporului „frățesc” ucrainean, în schimbul alipirii câtorva raioane pur „moldovenești” din stânga Nistrului. Așadar, spre deosebire de țariști, sovieticii nu-și mai legitimau ocupația doar prin forța armelor, ci și prin dreptul la autodeterminare, în mod evident denaturat.
Monopolul partidului comunist, naționalizarea întreprinderilor, colectivizarea forțată și represiunile contra celor considerați „dușmani ai poporului” au dus la instaurarea „dictaturii proletariatului” și la formarea unei republici de care doriți: și sovietică, și socialistă, numai nu moldovenească. Deși noul stat purta numele populației majoritare, aceasta nu era reprezentată proporțional în organele de conducere, fusese lipsită de drepturile politice, religioase, de libertatea de exprimare și asociere, etc.
Paradoxal sau nu, regimul comunist a erodat cultura rustică românească din Basarabia prin construcția „caselor de cultură” la sate, a transformat școala într-o pepinieră de comsomoliști și pe profesori în propagandiști, i-a alungat pe preoți din biserici pentru a ridica monumente „părinților” ateismului științific: Marx, Engels și mai ales Lenin, le-a instruit moldovenilor recrutați în armată „dragostea de patrie” și a luptat necruțător cu alfabetul latin.
Dacă în sec. XIX țariștii recunoșteau caracterul preponderent românesc al populației din Basarabia, atunci în sec. XX sovieticii negau cu vehemență apartenența națională a moldovenilor din stânga Prutului. Evocarea limbii, culturii și a istoriei românești în perioada regimului totalitar comunist era considerată un atentat la adresa „statalității moldovenești” și se pedepsea ca un gest de înaltă trădare. Dar foametea organizată din 1946-1947, toate cele trei valuri de deportări (1941, 1949, 1951) și numeroasele execuții extrajudiciare (de către celebra „Troikă”) nu au fost oare un atentat la însăși existența neamului românesc din Basarabia?
Va urma…