Deportații lui Popescu: „După moarte, mama va rămâne pe viață în pământ străin (…)”

Artistul plastic Ghenadie Popescu adună istoriile oamenilor care au suferit de pe urma regimului stalinist, fiind deportați, pe un site în cadrul unui proiect unic și inedit – Deportari.md. Proiectul a pornit acum 5 ani la inițiativa lui Ghenadie Popescu și a scriitorului Iulian Fruntașu. De atunci, pe site au fost publicate 75 de interviuri cu deportați, majoritatea din ei fiind copii atunci când au fost trimiși de regimul stalinist în Siberia, Kazahstan sau Estul Îndepărtat. La început, în proiect s-au implicat mai multe persoane, acum însă Ghenadie Popescu rămâne singurul care are grijă să actualizeze site-ului – el este cel care adună materialele, merge la oameni să le ia interviuri, editează și publică.

ghenadie popescu
Ghenadie Popescu, în atelierul său. FOTO: Sandu Tarlev

Covorul moldovenesc

Artistul lucrează în paralel la un desen animat cu păpuși care reprezintă personaje adevărate, pe care le-a intervievat. „Aceasta este familia de deportați Olga și Ilie Tănase – arată Ghenadie două păpuși pe care le-a confecționat manual și pe care le-a îmbrăcat în pufoaice sovietice. Am luat o istorie reală după care voi face un desen animat documentar”, explică artistul.

Este istoria unui covor. Familia a supraviețuit în Siberia datorită unui covor moldovenesc. Familia Tănase a schimbat covorul adus din Basarabia pe o căldare de cartofi din care au mâncat prima iarnă. Apoi, după ce au crescut mai mari, cei trei copii ai familiei Tănase se duceau la casa oamenilor care au cumpărat covorul ca să-l privească prin geam, în lumina lumânărilor. „Se uitau pe geam la covorul lor ca la film. A fost un covor cu un trandafir roșu, cu vază. Cred că era covorul pe care noi toți îl știm – trandafirul roșu, imens în mijloc, care stătea pe peretele unei case siberiene ca o explozie de culori”, povestește Ghenadie.

ghenadie popescu
Artistul Ghenadie Popescu ne arată ce se află în spatele casei confecționate pentru desenul animat despre deportări. Se observă și găleata cu cartofi FOTO: Sandu Tarlev

Feodosia Racoviță, al șaselea copil din familia lui Grigore și Elena Racoviță

La ai săi 4 ani neîmpliniți, a fost deportată în regiunea Aktiubinsc, Kazahstan:

«Eram hrăniți ca animalele. Copiii strângeau ceapa ciorii. O floricică ce seamănă cu o brândușă galbenă. Copiii umblau și o strângeau pentru că ceilalți nu aveau voie. Erau mânați la lucru. Unii săpau, alții făceau dambe, oamenii cărau pământ cu carele. Toți, pe lege, nu aveau dreptul să iasă. Cuvântul „пожизненно” (pe viață - trad. din rusă) îl știa fiecare copil. Eu am și scris o poezie: „După moarte, mama va rămâne pe viață în pământ străin”. Acolo au fost înmormântați trei frați, verișori și verișoare, bărbați și copiii lor»


Desenul animat se va numi „Amintiri din copilărie” și va relata despre secvențele din viața unor oameni care au ajuns acum la vârsta 70-80 de ani.

Cele mai vii amintiri ale acestor oameni țin de perioada în care au stat în străinătate, apoi imaginile pălesc.

Muncă neremunerată

Ideea inițială a site-ului a fost să se construiască o arhivă video de unde fiecare să-și ia material pentru ceea de ce are nevoie – articole, cercetări, filme documentare.

Scriitorul Iulian Fruntașu a avut ideea de a crea un site cu interviuri ale deportaților. La acea oră, Ghenadie Popescu avea deja câteva interviuri înregistrate și s-a decis ca această muncă să fie plasată într-un cadru mai concret.

ghenadie popescu
Ghenadie Popescu merge spre atelierul său care se află pe teritoriul Muzeului Naţional de Etnografie și Istorie Naturală. FOTO: Sandu Tarlev

„Cum se întâmplă acest lucru – merg în teren, captez informația, apoi urmează o editare neimportantă, după care urmează postarea propriu-zisă”, explică Ghenadie Popescu. Apropo, toată munca pe care o face Ghenadie nu este remunerată, totul se face pe entuziasm. Personajele se găsesc urmare a conversațiilor cu oamenii, din cunoștințe, prin intermediul asociației pentru deportați. Ghenadie ar vrea să încerce să lucreze și cu primăriile satelor. Pentru lucrul cu primăriile ar urma să fie creat un grup și chiar e nevoie de un buget. „Acum proiectul nu are absolut niciun buget. Nu are cine să ne ajute, dar nici nu am căutat. Nici cheltuielile acum nu sunt mari. De exemplu, contul pe vimeo costă 60 de dolari pe an, în rest sunt cheltuieli de deplasare, pentru că înregistrările le fac cu aparatul foto”, mai spune Ghenadie.


Boris Ojog, născut în 1931 în satul Șeptelici, Soroca

A fost arestat în anul 1950 și deținut în STEPLAG, Jezkazgan, Kazahstan, până în 1956:

«Cercetările KGB -ului au durat 2 luni, noaptea și ziua. Nu aveam voie nici să mă așez pe pat. Doar pe scaun cu fața spre ușă. Tortura era lipsa de somn. Doar duminica aveam voie să dorm. Peste o lună și jumătate m-au dus în Ceornîi Voron, penitenciar de tip general. Apoi, peste 3 săptămâni am primit înștiințare că voi fi întemnițat în lagăr pentru 10 ani. Dimineața ne da drumul, seara iarăși ne încuia, numărul meu era SEE58. Noi nu aveam nume acolo. Deseori în zilele de odihnă oamenii se grupau ca să asculte istorii. Unul a povestit ce a fost în anul 1947, altul începe să spune ce a fost în 1939, altul spune ce a fost în 1937, iar altul povestea ce era în 1931 când nu erau lagăre și oamenii nu aveau aer să stea în închisori. Eu am ajuns la 44 de kilograme și dinții mi se clătinau».


O americancă a făcut patru interviuri

Inițial, Ghenadie credea că va fi contactat de oameni, că proiectul va avea un ecou în societate. N-a fost să fie. Timp de 5 ani a fost contactat de o singură jurnalistă, Oxana Greadcenco, de la care a venit unicul interviu din afară. Mai sunt patru interviuri realizate de americanca Clary Estes, fostă voluntară de la Corpul Păcii. Deci, timp de 5 ani singurii care au mai contribuit real la culegerea mărturiilor a fost o jurnalistă și o voluntară din SUA. „E o chestie de voluntariat, de aceea nu vreau să dau vina pe nimeni că nu mă susține. Din start ne-am înțeles cu Iulian să nu ne băgăm la nicio instituție, ci să încercăm să facem totul cu propriile puteri”, explică Ghenadie.

Unii dintre cei la care mergea Ghenadie au refuzat să-i ofere interviu. Se întâmpla deobicei atunci când apela direct la sursă, fără intermediari. Venea dintr-o dorință de a nu crea copiilor un disconfort.

ghenadie popescu
Personajele din filmul animat la care lucrează în prezent Ghenadie Popescu. FOTO: Sandu Tarlev

La început, interviurile erau realizate conform unei grile. Apoi s-a adeverit că cea mai bună metodă este să-i lași pe oameni să-și spună de sine stătător povestea. Rolul lui Ghenadie a fost acela de a-i ghida pe intervievați sau acela de a le da un imbold pentru a se destăinui.

Dansul în jurul căminului

Unii dintre cei intervievați au vorbit despre modul în care expresia artistică i-a ajutat să supraviețuiască în condițiile aspre siberiene. Basarabenii obișnuiau să facă șezători cu cântări. „Doamna Efrosinia Portărescu din satul Oxintea a povestit că moldovencele cântau și când mulgeau vacile la fermă. Cineva le-a auzit și le-a invitat în cor, unde cântau despre Lenin și Stalin. Cineva de la Mihăileni îmi povestea că șezătorile în barăci se țineau în jurul unor cămine care se numeau „burjuika”. Un soi de cilindru în care se făcea focul. Era cineva care cânta la vioară, iar copiii dansau în jurul acestui cămin care emana lumină palidă prin crăpături”.

Ghenadie este interesat și de istoriile oamenilor care se aflau de partea cealaltă a baricadei. Cei care îndeplineau ordinile NKVD-ului și participau la ridicarea și deportarea conaționalilor lor. În unul dintre interviuri se povestește despre cum, după întoarcerea acasă după anul 1958, deportatul s-a încuscrit cu persoana care a participat la ridicare în calitate de martor. „O doamnă a povestit că după ce s-a întors în sat, s-a căsătorit cu fiul aceluia care a intrat în casa lor și a participat la ridicare. Acel om a zis «Iartă-mă, cuscre. Mi-au pus pistolul la ureche»”, își amintește Ghenadie Popescu.


Nicolae Istrati a fost arestat în 1945 și deținut în Celeabinsk până în 1948

Apoi, în 1949, la 5-6 iulie, a fost deportat cu părinții în regiunea Tiumeni, unde s-a aflat până la 1950. În 1951 a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, în Narilisk, unde s-a aflat până în 1959. Revenit la Chișinău în 1959 pentru a fi rejudecat, a fost redirecționat în lagărul din regiunea Saransk, Mordovia, de unde în 1960 a fost eliberat și întors acasă:

«Nu am ură pentru popoare. Dar până la moarte voi fi omul care îi îndeamnă pe toți: totul se poate de suportat, numai nu încălcarea demnității, dreptului la proprietate și libertate. Acestea nu se cerșesc prin anticamere. Dacă sunt lezate, trebuie să luptăm pentru ele. Pentru asta m-am ridicat la luptă cu camarazii mei. Cine vrea să se milogească să se ducă la ministru să se roage.

La securitatea din Chișinău am fost învinuit că am scris o epigramă. Acolo mi s-a făcut expertiza caligrafică și am scris textul de atâtea ori cu mâna stângă și cu mâna dreaptă încât am învățat textul. S-a constat că nu am scris eu poezia, dar 10 ani mi-o dat și m-o dus într-un lagăr din Celiabinsk cu toți bandiții.

Mărțișorul lui Stalin

Îți dăruim un mărțișor, Staline!
Să stea la gât cât mai bine,
Să fie împletit din fire de mătase
și uns bine cu săpun de casă
Să ți-l legăm de o piatră de moară
Și să te aruncăm în mare
Să stai acolo măcar oleacă
Până-i scoate o limbă ca de vacă!»


Nu sunt bani pentru traducerea în engleză

Interviurile ar avea nevoie de o traducere în limba engleză, pentru a fi vizibile și pentru alte spații, alți cercetători, istorici. Acest lucru însă nu este posibil fără un buget, fără a remunera traducătorii.

Unii dintre cei intervievați spuneau că acolo unde erau deportați aveau profesori buni la școală. Explicația e simplă, mulți dintre cei deportați erau intelectuali.

Fenomenul deportărilor ar fi interesant și pentru antropologi. Este vorba totuși de un schimb de experiență între oameni în condiții aspre. Se făcea că, totuși, cei care erau deportați în acele locuri erau oameni gospodari, intelectuali, elitiști. De aceea, aveau multe să le împărtășească localnicilor, care și ei, la rândul lor, au fost deportați în anii 1930.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *