Federalizarea lui Dodon: o utopie impusă de Rusia

Republica Moldova nu poate deveni o federație în condițiile în care o parte a teritoriului său este ocupată de Federația Rusă. Chiar și dacă admitem o eventuală federalizare, așa cum este propusă de Partidul Socialiștilor de la Chișinău, atunci acest lucru va afecta interesele strategice ale țării, consideră Vitalie Gamurari, doctor în drept și conferențiar universitar, director al Școlii Doctorale în Drept din cadrul ULIM. Gamurari ne-a explicat într-un interviu de ce ideea promovată în proiectul PSRM este una utopică.

– Domnule Gamurari, vă rog să ne explicați ce înseamnă o federație și dacă poate Republica Moldova fi o federație. Care e opinia Dvs. cu privire la proiectul socialiștilor de la Chișinău privind federalizarea?

– Federația este o formă a statului de rând cu cea unitară. Teoretic mai există și confederația, doar că în realitate astăzi nu mai este, chiar dacă Elveția este denumită confederație. Totuși, federația este forma utilizată în condițiile statelor care au această tradiție, cum ar fi Germania, Austria, Elveția. Aceste state chiar de la bun început s-au creat în federații, dat fiind că anterior au existat ca subiecte independente, ca landuri, principate etc.

Federalizarea nu poate aduce beneficii

Marea majoritate a statelor europene sunt state unitare, formă asigurată de dezvoltarea acestora pe parcursul secolelor. Altceva e că unele din aceste state prevăd regimuri speciale pentru anumite regiuni, din diverse perspective, fie este vorba despre specificul cultural, fie economic, fie politic. Așa, de exemplu, Italia, care este un stat unitar, prevede un regim de autonomie economică avansată pentru regiunea Tirolul de sud, populată tradițional de etnici germani – dat fiind că o lungă parte de istorie a fost parte componentă a Imperiului Austriac.

Referitor la cazul Republicii Moldova o federalizare nu poate aduce careva beneficii reale, inclusiv din considerente că în această regiune nu au existat tradiții de acest gen, iar declarațiile socialiștilor sunt în mare parte declarative și populiste. În egală măsură, trebuie să menționăm că o posibilă federalizare la moment poate aduce anumite prejudicii intereselor strategice ale Republicii Moldova.

– Ce înseamnă din punct de vedere juridic noua structură statală a Republicii Moldova, așa cum e propusă în proiectul PSRM, pentru relațiile cu UE?

– Referitor la relațiile cu Uniunea Europeană o posibilă federalizare, în principiu, nu le poate afecta pe acestea. În primul rând, trebuie să luăm în considerație faptul că conform dreptului internațional, statul își asumă angajamente pe plan internațional indiferent de modificările interne ce pot avea loc. Aceste angajamente trebuie îndeplinite indiferent de schimbarea guvernării sau redistribuirea competențelor la nivel național. Regula principală în acest context este că statul trebuie să aibă o singură poziție pe plan extern referitor la angajamentele asumate în baza dreptului internațional, altfel poate surveni răspunderea internațională a statului. Regula unicei poziții presupune că executivul și legislativul trebuie să-și coordoneze politica externă, în contextul în care doar executivul este organ al statului ce promovează politica la nivel internațional. Angajamentele pe plan extern se iau de către executiv, care ulterior sunt aprobate de legislativ. Astfel, chiar și în condițiile unei federalizări a Republicii Moldova, relațiile cu Uniunea Europeană nu pot suferi mari schimbări, acestea vor continua.

O idee utopică impusă de Federația Rusă

– PSRM argumentează necesitatea federalizării prin rezolvarea conflictului transnistrean. Vă întreb pe Dvs. cât de valabil este acest argument?

– Rezolvarea conflictului „transnistrean” prin federalizarea Republicii Moldova este în principiu o idee utopică impusă de Federația Rusă, care conștientizează că astfel va putea influența Republica Moldova nemijlocit. Conflictul „transnistrean” poate fi soluționat prin punerea în aplicare a metodelor și instituțiilor justiției tranziționale, care este de durată. În plus, reieșind din specificul zonei respective, statutul regiunii trebuie reglementat de comun acord, prin acordarea posibilității de a-și decide soarta în condițiile unei eventuale pierderi de către Republica Moldova a statutului de subiect de drept internațional. Statutul trebuie să prevadă o autonomie economică largă de tipul Tirolului de sud din Italia, inclusiv posibilitatea de a avea propriile reprezentanțe economice în alte state cu care businessul din zonă are legături strategice. Important este ca înființarea acestora să fie coordonate cu Chișinăul, ce-i drept sub aspect strategic, nu și în detalii.

– PSRM subliniază trei soluții pentru problema transnistreană: a) anexarea Transnistriei ca și raion cu păstrarea autonomiei extinse; b) abandonarea Transnistriei și c) federalizarea Moldovei. Sunt acestea într-adevăr unicele soluții?

CITEȘTE ȘI: Federalizarea Republicii Moldova – utopia lui Dodon: trei constituții, trei bugete, trei legislații

– Soluția anexării regiunii „transnistrene” nu poate fi discutată în principiu, dat fiind că acest teritoriu este parte componentă a Republicii Moldova, chiar dacă provizoriu se află în afara jurisdicției Chișinăului. În dreptul internațional situația în cauză se numește „teritoriu aflat sub regim de ocupație”, doar că formatul de negocieri acceptat de Chișinău încă la începutul anilor ’90 nu ne permite să vorbim despre „ocupație” în sensul strict al dreptului internațional.

Organizarea unui referendum este imposibilă

Abandonarea regiunii poate avea loc doar în urma democratizării regiunii în cauză și desfășurării unui plebiscit (utilizez acest termen, deoarece plebiscitul este o formă a referendumului, în cadrul căruia populația se expune referitor la soarta pentru viitor a unei părți a teritoriului de stat), în condițiile în care va participa populația întregii țări, nu doar a unei părți a acesteia. Or, Marea Britanie are două exemple diametral opuse în acest sens. Referendumul desfășurat în Irlanda de Nord în anii ’20 ai secolului al XX-lea a dus la confruntări armate între irlandezi și englezi pe parcursul întregului secol, deoarece nu a fost întrebată și populația celeilalte părți a Irlandei. Și din contra, referendumul organizat recent în Scoția a fost unul exemplar, pregătit din timp, în condițiile în care adepții ambelor soluții puteau să se expună pro și contra, iar populația a avut posibilitatea să facă o alegere conștientă. În cazul Scoției s-a decis participarea doar a scoțienilor conștientizat, fapt acceptat de Londra.

Or, în cazul Republicii Moldova un asemenea referendum la moment, dar și în viitorul apropiat este imposibil, în condițiile în care în zonă sunt prezente forțe armate ale unui alt stat. Regiunea este departe de a fi democratizată, iar reconcilierea unei societăți post-conflictuale, cum este și cea moldovenească, pornește în primul rând de la DDR (democratizare, dezarmare, reconciliere). Aceasta este practica internațională, DDR fiind un instrument al justiției tranziționale, la care m-am referit la început.

Am adus câteva exemple pentru a demonstra că desfășurarea unui referendum de acest gen impune anumite reguli de joc, evoluția cărora este de durată. Iar principala regulă este că un asemenea referendum nu poate fi desfășurat pe un teritoriu în care sunt prezente forțe armate ale unui alt stat, societatea este una militarizată și este lipsă prezența unui regim democratic, cu toate consecințele respective. Or, desfășurarea așa numitor „referendumuri” în regiunea „transnistreană”, în Crimeea, Osetia de sud și Abhazia, teritorii aflate oficial sub regim de ocupație a Federației Ruse, categoric contravin dreptului internațional, dar și dreptului constituțional al Republicii Moldova, Ucrainei și Georgiei.

– Vă mulțumim pentru interviu.