A fost sau nu anexată Basarabia la 1918?

„Vă vom povesti cum pot fi modificate hotarele chiar dacă majoritatea locuitorilor nu-și doresc acest lucru: despre evenimentele din anul 1918” – astfel începe o nouă parodie cinematografică, cu un pronunțat caracter propagandistic, realizată și lansată recent de către o jurnalistă de la televiziunea separatistă „Pervîi Pridnestrovskii” și un fost viceministru de externe din perioada guvernării comuniste. Pretinsul documentar „combate tezele unioniste” printr-o manipulare grosolană: fraze rupte din context, erori factologice și formulări tendențioase.

Referindu-se la prima anexare a Basarabiei (din 1812), autorii filmului sunt chiar la.pidari, menționând doar că acest teritoriu a intrat în componența Rusiei ca urmare a Tratatului de Pace cu Imperiul Otoman. Fără a evoca multitudinea de războaie ruso-austro-turce din sec. XVIII, ca urmare a expansiunii țariste în direcția strâmtorilor Bosfor și Dardanele, hatișerifurile încălcate de puterea suzerană, tratatele de la Erfurt și Tilsit, prin care Napoleon Bonaparte și Alexandru I au împărțit Europa în sfere de influență, precum și faptul că otomanii nu puteau ceda, iar rușii nu puteau accepta ceea ce niciodată nu le-a aparținut, se creează impresia că Basarabia ar fi fost un „no man’s land” și ar fi existat ca spațiu istoric și geografic distinct înainte de raptul teritorial. Statutul de vasalitate al Țării Moldovei față de Poartă nu justifică scindarea ei, ba chiar o contestă, întrucât și Țara Românească era atât sub suzeranitate otomană, cât și sub ocupație țaristă pe durata războiului din 1806-1812, însă așa și nu a fost anexată. Respectiv, datorită hazardului și a intrigilor diplomatice, țariștii s-au pricopsit în mod tâlhăresc cu jumătatea de est a Moldovei.

Eludând cu impertinență peste un secol de deznaționalizare și rusificare, regizorii peliculei bombastice prezintă rezultatele scrutinului electoral din 12 noiembrie 1917, în urma căruia eserii ar fi înregistrat 31% din voturile basarabenilor, bolșevicii – 8%, iar Partidul Național Moldovenesc – 2,2%. Facând abstracție de faptul că însumând aceste cifre nu obținem 100%, ceea ce sfidează rigorile sociologiei, trebuie spus că alegerile pentru Adunarea Constituantă Rusă au avut o prezență redusă la vot (sub 50 la sută) și că au fost inutile, întrucât Imperiul țarist se dezintegra, puterea fiind preluată de Soviete. Anterior acelui scrutin eșuat, bolșevicii conduși de Lenin au înfăptuit Puciul de la Petrograd (7 noiembrie / 25 octombrie stil vechi), substituind prin forța armelor Guvernul provizoriu al lui Kerenski. În plus, după „Revoluția din februarie”, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitor categorii sociale (clerici, învățători, soldați și țărani), care au proclamat, în octombrie 1917, autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării, deși încă la Comitetul central ostășesc din Chișinău, din 16 iulie, fusese formulată o asemenea „Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială”. Așadar, evenimentele trebuie puse în ordine cronologică și analizate temeinic, nu discreționar și părtinitor.

În continuare, recensământul organizat de țariști în 1897 este prezentat ca o dovadă a lipsei de adeziune față de Partidul Național Moldovenesc (creat abia în aprilie 1917), deși comparând rezultatele îndoielnice ale acestuia și distribuția mandatelor în organul legislativ al regiunii remarcăm totuși o proporționalitate conform principiului naționalităților: din totalul de 156 de deputați, 105 erau români moldoveni (47,6% din populație, conform recensământului), 15 ucraineni (19,6%), 14 evrei (11,8%), 7 ruși (8%), 2 bulgari (5,3%), 2 nemți (3,1%), ș.a. Firește, în decursul a 20 de ani s-a mai schimbat raportul dintre etnii, mai ales că a și crescut numărul locuitorilor de la cca 1,9 la 2,4 milioane, însă reprezentativitatea Sfatului Țării rămâne a fi incontestabilă, mai ales că 58 de deputați au fost aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale, 44 – din rândurile soldaților, iar 36 – din partea țărănimii.

Secvențele în care apare un renumit pseudo-istoric sunt de un deliciu aparte. Dânsul afirmă că majoritatea membrilor Sfatului Țării erau mari proprietari de pământ și de aceea nu puteau avea susținerea oamenilor de rând. Întrucât am menționat că cca ¼ dintre deputații Republicii Democratice Moldovenești erau țărani, politologul Nazaria ar face bine să se uite la componența actualului Parlament de la Chișinău, din care nu face parte niciun fermier. Apoi, anume frica de a nu pierde averile agonisite și dreptul la proprietate privată i-a determinat pe descendenții răzeșilor să se opună flagelului comunist. Până și rușii din Basarabia erau preponderent albgardiști.

Citatele din lucrarea „Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă”, de W.P. van Meurs, au fost nu doar rupte din context, ci și trunchiate. Într-adevăr, cercetătorul olandez afirmă că „Istoricii sovietici au considerat întotdeauna Sfatul Țării o organizație reacționară și contrarevoluționară răspunzătoare de anexarea de către români a Basarabiei în 1918” (Ed. Arc, Chișinău, 1996, p. 402), însă sensul acestei fraze constă în demascarea falsificărilor istoriografiei sovietice, nicidecum în confirmarea unei „anexări românești”. De altfel, van Meurs vorbește în repetate rânduri despre „unirea Basarabiei cu România” (la paginile 9, 89, 182, 188, 290) și accentuează că „în termenii limbajului comunist, anexarea românească însemna continuarea oprimării de sub regimul țarist” (p. 198). Tot în această lucrare, se precizează că nu doar rușii au denaturat faptele, ci și istoricii români din perioada comunistă: „În primul volum al Dicționarului enciclopedic român, publicat în 1962, optica tradițională sovietică după care „România a ocupat Basarabia în 1918” a fost menținută” (p. 279).

Fragmentul din monografia lui Keith Hitchins „România: 1866-1947” este de asemenea tendențios redat. Istoricul american cu adevărat susține că „în aprilie, țăranii au început să ocupe pământuri aparținând marilor moșii și să formeze comitete care să supravegheze împărțirea și distribuirea unor asemenea pământuri” (Ed. Humanitas, București, 1996, p. 274), însă dânsul și-a continuat altfel discursul decât a fost „citat”: „În mediul rural s-au înregistrat serioase dezordini şi o prăbuşire a administraţiei. (…) Partidul Naţional şi diferite organizaţii profesionale şi economice româneşti din provincie se străduiau să dea coerenţă mişcării pentru autonomie şi să-şi apere cauza împotriva naţionaliştilor ucraineni, care cereau integrarea Basarabiei într-o Ucraina independentă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, împotriva bolşevicilor, care au denunţat naţionalismul de orice fel şi încercau să câştige provincia de partea revoluției proletare” (Idem). Așadar, artificiile propagandistice și manipulările la care au recurs autorii „documentarului” chiar nu rezistă criticii, fiind la îndemâna oricui să verifice direct sursele.

Același Nazaria revine cu o nouă pledoarie în favoarea „anexării”, afirmând că viziunile pro-românești ale intelectualității basarabene s-au manifestat doar când declinul Imperiului țarist a devenit ireversibil și s-a pus problema împroprietării țăranilor. Altfel spus, moldoveniștii sunt niște marxiști deghizați, întrucât pentru ei totul se rezumă la „lupta de clasă” dintre moșieri și țărani. În mod evident, dânșii nu sunt familiarizați cu logica, altminteri s-ar întreba de ce „proletariatul” basarabean nu s-a răsculat imediat după „anexare”, iar reforma agrară din anii ’20 a fost una de succes.

Argumentul precum că ședințele Sfatului Țării aveau loc în limba rusă este de-a dreptul hilar. Dacă aproape întreaga corespondență diplomatică țaristă din sec. XIX era în franceză, înseamnă oare aceasta că rușii erau francofili sau francofoni? Firește că nu. Având în vedere componența pestriță a legislativului basarabean, precum și perioada îndelungată de rusificare, ar fi fost inimaginabil ca toți deputații să cunoască limba română.

Nu mai insist asupra elucubrațiilor, falsificațiilor și lamentațiilor adunate de către autorii lungmetrajului, dar vă mărturisesc că intelighenția rusă de la începutul veacului trecut, în frunte cu Pavel Miliukov, care a pus la îndoială corectitudinea juridică a Unirii Basarabiei cu România, a dat dovadă de o mai mare abilitate decât parveniții și neisprăviții de astăzi.

În tot cazul, evenimentele de acum un secol nu mai pot fi schimbate, indiferent câte filme propagandistice vor fi create. Cu certitudine, pe lângă împroprietărirea și educarea populației, înflorirea culturală și progresul economic din perioada interbelică, Unirea i-a salvat pe basarabeni de Holodomor și de execuțiile în masă la care s-au dedat bolșevicii în anii ’30 ai sec. XX. Dacă aceste beneficii de netăgăduit reprezintă consecința „anexării” Basarabiei de către România, eu sunt dispus să recunosc termenul, dar numai ca să repetăm isprava.

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *