Din punct de vedere anatomic, limba este principalul organ gustativ și de îngurgitare din corpul uman. Însă, în organismul statal de la est de Prut, limba reprezintă o permanentă sursă de învrăjbire. Unii o numesc „moldovenească”, crezând că astfel își dovedesc descendența directă din Ștefan cel Mare, iar alții îi spun corect „română”, dar o vorbesc greșit, cu rusisme și calchieri. Mai există și a treia categorie de moldoveni, care înlocuiesc aspectul filologic cu cel (cuni)lingvistic, denumindu-și organul de vorbire „limba noastră”.
Unicitatea lingvistică a R. Moldova constă nu doar în cea mai lungă denumire a unei limbi oficiale: „limba moldovenească funcționând în baza grafiei latine” (conform art. 13 din Constituție) sau în imnul de stat, care este dedicat exclusiv limbii (pe versurile lui Alexei Mateevici), ci și în politizarea excesivă și chiar ridiculizarea subiectului („felicitări cu limba”). Orice dezbatere științifică pornește de la argumente, nu de la (re)sentimente. Nu este suficient să spui că vorbești „moldoveneasca” pentru că așa vrea mușchiul tău din cavitatea bucală. Nu poți aplica normele gramaticale, lexicale și fonetice ale unei limbi existente (româna) în cazul unei alte limbi inventate („moldoveneasca”). Oriunde în lume, asta se cheamă furt.
Sociolingvistica a demonstrat că procesul de formare a limbilor literare s-a încheiat la sfârșitul secolului al XIX-lea (ulterior a fost renăscută, cu foarte mari cheltuieli, numai o singură limbă literară – ebraica). Cauzele imposibilităţii apariției unor noi limbi literare derivă din progresul tehnico-ştiinţific, care generează anual sute şi mii de termeni specializaţi. Metalimbajele terminologice speciale sunt, la momentul actual, atât de dezvoltate, încât fac imposibilă nu numai crearea sau recrearea unei limbi literare, dar şi reformarea ei. De aceea, glotonimul „limba moldovenească”, asupra căruia unii se pretează nu doar că ar exista, dar şi că ar fi distinct de cel de „limba română”, este o aberație şi un non-sens lingvistic.
Limba română literară, spre deosebire de inexistenta limbă „moldovenească” literară, îndeplinește toţi parametrii istorici şi tipologici inerenţi procesului de apariţie şi dezvoltare a unei limbi literare moderne. Apariția şi dezvoltarea limbii române literare în spaţiul dintre Prut şi Nistru s-a produs simultan cu toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi. Baza muntenească a limbii române literare s-a păstrat, inevitabil, şi în R. Moldova.
Această teorie a fost formulată în anul 1879 de către B.P. Hașdeu. Marele lingvist afirma, pe bună dreptate, că începuturile limbii noastre literare trebuie căutate în tipăriturile diaconului Coresi de la Braşov. Hașdeu remarca despre textele diaconului Coresi că ele „ne prezintă, fără comparaţiune, mai puţine dificultăţi fonetice, morfologice, lexicale şi sintactice faţă de limba literară, în comparaţie cu alte graiuri dacoromâne”[1].
Academicianul Ion Coteanu a comparat principalele trăsături ale structurii limbii literare cu elementele corespunzătoare din principalele subdialecte daco-române. Rezultatele acestei comparații sunt cele mai concludente, de vreme ce „limba literară are ca şi graiul muntean un sistem fonetic bine echilibrat, constituit din şapte vocale. Graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, având o structură mai clară şi mai simplă, a dobândit încă din veacul al XVI-lea o situaţie privilegiată, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar cu timpul, datorită unor împrejurări extralingvistice prielnice, s-a impus ca bază a limbii române literare moderne”[2].
Textele religioase ale diaconului Coresi, care sunt nişte traduceri biblice din slavonă şi greaca medievală, au fost răspândite şi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, care în acea perioadă era parte componentă a Ţării Moldovei. Începând cu 1559, în toate textele bisericești de la noi sunt respectate sută la sută (ortoepic şi ortografic) cele şapte vocale specifice limbii române literare, fenomen pe care nu-l avem şi nici nu l-am avut în graiul moldovenesc. Un exemplu elocvent este rugăciunea „Tatăl Nostru”, care în grai moldovenesc ar fi nearticulată: „Lui Tata Nostru”.
În Evul Mediu, în paralel cu literatura religioasă în limba română, apar o serie de opere lingvistice cronicăreşti în toate provinciile. Astfel, în vreme ce în Moldova şi Muntenia se creează o literatură istorică şi juridică, în Ardeal se face prima traducere românească a Alexandriei (1620), iar traducerile efectuate în Transilvania în scurt timp se răspândesc în Moldova şi în Muntenia. Colaborarea culturală şi lingvistică de la sf. sec. al XVII-lea a făcut ca limba cronicarilor munteni să conţină destule ardelenisme şi moldovenisme, ceea ce ne face să constatăm că, în acea perioadă, deşi existau graniţe politice între Principatele Româneşti, „cărţile în limba română treceau fără întrerupere şi fără oprelişte dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, consolidând legăturile culturale şi de limbă”[3].
Apogeul limbii române literare s-a produs în sec. XIX, începând cu activitatea lui Ion Heliade Rădulescu și culminând cu Scrisorile lui Mihai Eminescu, Amintirile din copilărie de Ion Creangă și Novelele din popor de Ioan Slavici. Din moment ce fiecare națiune are corifeii săi (italienii pe Aligheri și Boccaccio, francezii pe Moliere și Voltaire, iar rușii pe Pușkin și Lomonosov), întrebăm retoric: care o fi clasicii „limbii și literaturii moldovenești”?
Se poate obiecta că Basarabia nu a participat la crearea limbii române moderne, fiind anexată în 1812 la Imperiul Rusiei, dar asta ar însemna să eludăm fabulele lui Donici, basmele lui Stamati sau studiile lui Hașdeu. Totodată, documentele de arhivă relevă tentativele de afirmare a limbii române în Basarabia țaristă (apariția culegerii de gramatică: „Cursul primitiv de limba rumânî” a lui Ioan Doncev, în 1865, și încercarea de editare a ziarului „Românul” de către Achim Popov, în 1848).
Evident că astăzi românii nu folosesc aceleași cuvinte ca pe timpul lui Ștefan cel Mare, după cum nici englezii nu mai vorbesc în limba lui Shakespeare. Dar asta nu înseamnă că trebuie să cădem în derizoriu și să utilizăm doar arhaisme, regionalisme și, mai nou, rusisme, de dragul diferențierii sau al exacerbării unui „specific local”. În lume există limbi moarte și vii, limbi populare și literare, limbi umane și de porc, nu e cazul să mai inventăm una, „a noastră”.