Meniu Închide

Mitul „statalității moldovenești” (10)

Dacă admitem ipoteza că statele sunt asemenea oamenilor, adică se nasc prin contopire sau prin răpire, dezvoltă careva îndeletnici și își formează anumite obiceiuri, încearcă să-și păstreze și să transmită informația ereditară prin cuceriri sau prin uniuni benevole, își creează simpatii și antipatii, poartă războaie și încheie alianțe, se îmbolnăvesc sau suferă anumite traumatisme, etc., atunci Republica Moldova nu este asemeni un tânăr în vârstă de 25 de ani, ci ca un moșneag de 76, care acum un sfert de veac pur și simplu și-a schimbat numele din buletin.

Principalele caracteristici ale oricărui stat sunt teritoriul, populația și organizarea politică. Din punctul de vedere al delimitării teritoriului, moștenirea sovietică a Republicii Moldova se confirmă plenar: frontierele sunt practic identice cu cele stabilite de Comitetul Central al PCUS la 2 august 1940, cu excepția a 430 de metri adăugați portului Giurgiulești în schimbul autostrăzii (7,7 km) și a fâșiei de pământ (18 ha) de la Palanca, cedate Ucrainei prin Acordul semnat în 1999.

În ceea ce privește populația, trăsăturile demografice și reprezentativitatea etnică a acesteia nu au suferit modificări substanțiale. Astfel, dacă în 1941 cca 68,8% dintre locuitorii RSSM erau români, atunci în 1989 ponderea acestora constituia 64,5%. Deși la recensământul din 2004 (ultimul a cărui rezultate au fost procesate și publicate) tocmai 75,8% s-au declarat de naționalitate „moldovenească”, această cifră este vădit exagerată și cuprinde inclusiv familiile mixte, în care se vorbește preponderent rusa. Totodată, potrivit acelorași date statistice oficiale, dacă în 1940 populația urbană a RSSM era de 1 mln 246 de mii, atunci până în 2016 aceasta s-ar fi majorat nesemnificativ doar la 1 mln 379 de mii (ceea ce de fapt constituie o scădere la nivel de proporționalitate: cca 50% în trecut și aprox. 46% în prezent). Altfel spus, asistăm mai degrabă la o ruralizare și la o accentuare a discrepanțelor dintre puținele centre urbane (5 municipii și 62 de orașe) și multitudinea satelor (1682 la număr). Tot la acest capitol putem constata că exodul masiv al populației nu este altceva decât o moștenire a deportărilor. Unica deosebire ar fi că în perioada stalinistă moldovenii erau strămutați forțat, iar acum pleacă benevol, în căutarea unui trai mai bun.

Sub aspectul organizării politice, trebuie spus faptul că până la ocupația sovietică Basarabia a avut doar câteva luni forma de guvernământ a unei republici (decembrie 1917 – martie 1918). În rest, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost parte integrantă a 3 monarhii: Țara Moldovei, Imperiul Rusiei și Regatul României. Niciodată acest spațiu nu și-a revendicat de sinestătător o identitate statală aparte, pe care de altfel nici nu a avut-o până la imixtiunea factorului extern. Conștiința de „basarabean”, apoi cea de „moldovean” au fost induse sau pervertite. Procesele inițiate de țariști au fost desăvârșite de sovietici: din fosta gubernie au transformat Basarabia ciuntită într-un stat, iar colonizările cu alogeni și politicile de rusificare s-au accentuat. Amintirea Moldovei medievale a fost fie un refugiu, fie un subterfugiu pentru renegarea ființei naționale a provinciei istorice.

Regretatul publicist Constantin Tănase afirmase că „Republica Moldova va fi românească sau nu va fi deloc”. Deși Declarația de Independență a consfințit caracterul preponderent românesc al teritoriului dintre Prut și Nistru, condamnând anexiunile și cerând anularea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop, atât guvernarea agrariană, cât și cea comunistă au neglijat și chiar au violat „certificatul de naștere” al statului nostru. Prima manifestare politică de amploare menită să justifice statalitatea moldovenească a fost Congresul „Casa noastră – Republica Moldova” din 1994, la care Mircea Snegur a susținut continuitatea istorică a „națiunii moldovenești”. Ulterior, în 1999, președintele Lucinschi a decretat organizarea manifestațiilor dedicate împlinirii a „640 de ani de la întemeierea statului moldovenesc”. Această inițiativă a fost preluată apoi de liderul comunist Voronin, care în 2009 a dispus sărbătorirea a „650 de ani de statalitate moldovenească”. În pofida faptului că nu există nicio legătură de succesiune între Țara Moldovei și Republica Moldova, că prima s-a unit benevol cu Muntenia și au format România, iar cea de a doua este moștenitoarea RSSM, tezele moldovenismului primitiv continuă să dezbine societatea și să alimenteze românofobia.

În fond, înainte de vorbi despre statalitatea moldovenească, să ne întrebăm cât de viabilă este aceasta. Iar înainte de a edifica statul de drept în Republica Moldova, ar trebui să aflăm ce drept are acest stat să existe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *