Moldovencele care au îmblânzit Siberia

În Siberia se vedea unde e mână de moldoveancă, spun cei care și-au petrecut copilăria în gulagul sovietic după deportările în masă. Basarabenii erau cei mai gospodari, iar femeile noastre le învățau pe celelalte să-și văruiască locuințele modeste și să gătească o supă din puținele ingrediente pe care le aveau la îndemână.

Cu 67 de ani în urmă, în noaptea din 5 spre 6 iulie s-a desfășurat operațiunea IUG în urma căreia 35.000 de moldoveni au fost deportați în Siberia. Ajunși la locul destinației aceștia au fost nevoiți să-și ia viața de la capăt. Cu timpul, majoritatea și-au încropit o gospodărie după modelul acelora abandonate în satele de baștină. „Se vedea unde punea mâna o moldoveancă. Căsuțele noastre erau cele mai îngrijite, iar bărbații cei mai muncitori. Nu știu cum, dar reușeau să cumpărăm câte o găină, un cocoș și își hrăneau copiii”, povestește Elizaveta Deliu, o bătrână de 81 de ani, victimă a represiunilor staliniste.

O viață nouă în Siberia

Memoriile deportaților în Siberia încep în același fel. „Ne-au bătut noaptea în ușă și strigau să deschidem. Au intrat în casă și ne-au poruncit să ne strângem lucrurile. Mama țipa, bunica îi implora în genunchi să ne lase în pace, iar tata, cu lacrimi în ochi ne îndemna să ne conformăm. Noi, cei cinci copii nu înțelegeam nimic”, își amintește Elizaveta Deliu care la momentul respectiv avea 11 ani. „Mi-a rămas în memorie și în suflet tot ce s-a întâmplat atunci. Am ieșit doar cu hainele pe care le aveam pe noi. Ne-au urcat în vagoanele acelea ca pe niște animale și am mers mai mult de două săptămâni. Când murea cineva, pur și simplu scoteau cadavrul și-l aruncau”, povestește femeia. Ușile vagoanelor se deschideau odată la 24 de ore, iar oamenii erau lăsați să iasă pentru câteva clipe și să mănânce ceva. „Ne dădeau câte un polonic de supă. Noroc de cei care au reușit să pună în traistă o farfurie ori o cană. Părinții mei se resemnaseră, mai ales că noi, cei deportați în iulie 1949, nu aveam dreptul să mai revenim vreodată acasă. Am început o nouă viață în ținutul acela îndepărtat”, afirmă Elizaveta.

Moldovencele, cele mai gospodine

Pentru copiii născuți și crescuți în Siberia, foamea și neajunsurile au devenit un mod obișnuit de viață. „Noi încercam să vedem partea frumoasă a lucrurilor. Ne jucam, eram prieteni buni. Mi-am făcut o prietenă care era din Lituania și ținem legătura până acum”, spune Elizaveta Deliu. Bătrâna povestește cu mândrie că basarabencele erau „cele mai curate și gospodine femei”. „Noi le-am învățat pe rusoaice cum să dea cu var, să-și aranjeze locuințele și să umple borș acru”, afirmă aceasta. În 1957 familia Deliu a revenit în satul de baștină și și-a găsit locuința transformată în casă de cultură. Astfel, au fost nevoiți să o ia de la capăt, încă o dată. Aceeași soartă au avut-o mulți basarabeni care, la întoarcere, nu au găsit nimic din gospodăriile lăsate în urmă, întrucât aceste persoane nu au beneficiat de o reabilitare reală din parte autorităților URSS.

Deportații, o mare familie

Valentina Sîsoeva își amintește drumul parcurs până în Siberia. „A fost atât de lung și neplăcut… Familia noastră a urcat ultima în vagon, eram exact lângă ieșire și prin crăpătura dintre cele două uși puteam respira aer curat. Ne hrăneau cu conserve din pește în sos de roșii. Până acum rămâne gustarea mea preferată”, spune femeia în vârstă de 80 de ani care nu-și trădează vârsta. „Stresul m-a menținut tânără”, glumește ea. Printre toate grozăviile trăite în timpul deportărilor, bătrâna poate vedea și partea mai puțin urâtă a întâmplării. „Cât am mers în vagoanele acelea, am fost ca o mare familie. Ne susțineam unii pe alții. La fel a fost și în Siberia. Am trăit mai bine cu străinii aceea decât trăiesc acum cu propriile rude”, afirmă Valentina. Peste ani, femeia a mers la studii la Institutul de Medicină din Irkuțk. „M-au acceptat greu, pentru că eram copil de deportați, dar m-au luat! Tot acolo m-am măritat cu un rus, ceea ce le spun tinerilor de azi să nu facă. Nu vă căsătoriți cu persoane de altă naționalitate!”, ne sfătuiește femeia cu zâmbetul pe buze, „mai ales cu un rus, au caracterul tare greoi!”, exclamă aceasta.

Leonid Trofim este printre norocoșii care a scăpat de valul deportărilor din noaptea de 5 spre 6 iulie. Bătrânul spune că „un înger” le-a spus să-și părăsească locuința. „Eram acasă cu mama. Pe data de 5 am ieșit din ogradă desculț și nu am mai pus piciorul acolo. N-am luat nimic cu noi. Un înger ne-a scos din casă”, afirmă bărbatul în vârstă de 85 de ani.

Ceapă în loc de slănină

Elena Ceban are 71 de ani și a fost singurul copil la părinți. Avea 4 ani atunci când familia sa a fost deportată în locul unei alte familii. „Vecinii noștri aveau același nume. În liste ei au fost incluși, nu noi. Am suferit pe nedrept”, afirmă Elena. „În noaptea aceea, tata era pe deal. Atunci când au bătut la ușă, mama le-a deschis. Ne-au spus să luăm câteva lucruri strict necesare. În loc să ia niște brânză sau slănină, mama a luat o căldare cu ceapă!”, exclamă femeia care își păstrează simțul umorului în pofida evenimentelor nefericite pe care le-a trăit. „La gara din Dondușeni a venit și tata. S-a predat de bună voie, chiar dacă putea să scape cu bine de chinurile acelea. Pe drum, ne-au hrănit cu supă și terci din griș cu apă. Când am ajuns în Siberia, ne-au dus la o fermă enormă de vaci. În întâmpinare ne-a ieșit o femeie din Calmîkia. Calmîcii au trăsături speciale. Femeia era foarte înaltă, slabă, avea multe codițe împletite și se îndrepta spre noi. Mama s-a speriat atât de tare de ea, a crezut că mănâncă oameni!”, își amintește Elena Ceban. Bătrâna confirmă buna faimă a moldovencelor din Siberia. „Erau într-adevăr cele mai gospodine. Mama văruia întotdeauna căsuța în care trăiam, ne spăla puținele hăinuțe și le învăța și pe celelalte femei să îngrijească de familie”, afirmă victima deportărilor.

Copilăria din Siberia

„Îmi mai amintesc că părinții mei au cumpărat o găinușă. Eu, copil fiind, așteptam cu nerăbdare ca găina aceea să facă un ou, pentru că nu mâncasem niciodată. Atunci când s-a produs minunea, mama mi l-a fiert, mi l-a curățat, iar eu l-am strâns prea tare în mână și s-a scurs tot gălbenușul! Am plâns cu lacrimi de crocodil atunci!”, povestește Elena Ceban.

Mai multe activități de comemorare a victimelor celui de-al doilea val al deportărilor au avut loc ieri în Chișinău. De dimineață, prim-ministrul Pavel Filip și președintele Parlamentului, Andrian Candu, au depus flori la monumentul „Trenul Durerii” alături de alți miniștri și deputați. „Este o datorie morală, firească și creștinească să comemorăm victimele apogeului terorii deportărilor”, a declarat premierul. Totodată, Partidul Liberal a organizat un miting de comemorare al persoanelor deportate. Primarul municipiului Chișinău, Dorin Chirtoacă, a menționat că victimele asupririi staliniste ar trebui ridicați la același rang cu veteranii de război, întrucât „suferința lor nu a fost mai mică”.