Apariția ideii de unitate națională nu întotdeauna coincide cu formarea statului național, la fel cum cererea în căsătorie nu înseamnă neapărat oficializarea acesteia. Încă din perioada medievală apar germenii conștiinței naționale la majoritatea popoarelor europene, însă doar câteva și-au putut revendica pe atunci dreptul la unitate politică (cum ar fi englezii, francezii sau spaniolii). Restul popoarelor, printre care și românii, au trebuit să aștepte momente mai favorabile realizării idealului lor multisecular. O asemenea perioadă propice a fost „secolul națiunilor”.
Spre deosebire de Unirea lui Mihai Viteazul, cea din 1859 nu este meritul unei singure persoane și nici măcar al unei singure generații. Să nu fi existat cronicile moldovenești și muntenești, tipăriturile lui Coresi, Pravila lui Vasile Lupu, Descrierea lui Cantemir și Supplex-ul ardelenilor, Revoluția pașoptistă poate că nici nu ar fi avut vreo conotație națională. După cum remarcase C.C. Giurescu, mișcarea politică pentru Unirea Principatelor a fost precedată și influențată de o amplă mișcare culturală, caracterizată prin înființarea școlilor, editarea manualelor didactice și apariția publicațiilor periodice de limba română, crearea a diferite societăți literare și artistice, întemeierea teatrului românesc, ș.a. Dacă în secolele XV-XIX, elitele noastre intelectuale se rezumau doar la evocarea descendenței romane („De la Râm ne tragem”), ajungându-se chiar la exagerările unor reprezentanți ai Școlii Ardelene (Petru Maior susținea că dacii au fost totalmente exterminați), atunci odată cu „primăvara popoarelor” românii devin tot mai animați de ideea unității statale. Aceste abordări diferite sunt explicabile și chiar valabile pentru întregul continent european: elitele aveau un anumit discurs în funcție de curentele culturale dominante în perioada în care au activat. Astfel, nu le putem reproșa umaniștilor români (G. Ureche, M. Costin, C. Cantacuzino, ș.a.) că nu au gândit ca iluminiștii (S. Micu, Gh. Șincai, etc.) și că nu au acționat ca pașoptiștii (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, ș.a.).
Într-adevăr, deșteptarea națională a românilor în epoca modernă i-a surprins pe asupritorii și privilegiații din trecut și continuă să-i debusoleze pe „demitizatorii” și amatorii de istorie din prezent. Așa cum unii au pus la îndoială însăși existența poporului românesc, contestându-i etnogeneza și continuitatea în spațiul carpato-danubiano-pontic, la fel și alții îi neagă sau îi diminuează orice manifestare a conștiinței naționale anterioară secolului XIX. Firește, aceasta nu înseamnă că trebuie să cădem în cealaltă extremă și să le atribuim înaintașilor noștri anumite fapte pe care nu le-au făcut sau convingeri pe care nu le-au avut. Totodată, însă, trebuie să precizăm că toate popoarele europene s-au raportat la trecutul lor atunci când și-au revendicat dreptul la unitate națională. Astfel, dacă ungurii doreau refacerea „Sfintei Coroane”, francezii visau la restabilirea statului carolingian, iar nemții invocau „imperiul roman de națiune germană”, de ce românii ar trebui să-și justifice ideea romantică de restitutio Daciae? În fond, „dacoromânismul” este o expresie a mișcării noastre naționale din sec. XIX.
Deși nu a existat o singură revoluție pașoptistă, ci câte una în fiecare dintre Țările Române, cu programe și revendicări distincte, putem admite că a existat în toate și o aspirație de unitate politică. Nici în statele germane sau în republicile italiene nu a avut loc câte o singură revoluție germană și una italiană, având în vedere că problemele nu erau identice. În mod evident, la 1848, moldovenii au fost primii care prin Dorințele partidei naționale au cerut Unirea Principatelor, fiind și cei mai conștienți de pericolul expansionismului rusesc și austriac (Bucovina fusese anexată de habsburgi, iar Basarabia – de către țariști). Odată cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii și profitând de sprijinul unei Franțe nu doar învingătoare, dar și binevoitoare la doleanțele „surorilor întru latinitate”, cele două principate românești s-au putut uni prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Acel „fapt împlinit”, care a fost în esență un șiretlic și o șansă, reprezintă nu doar meritul generației pașoptiste, deși aceasta l-a realizat, ci al întregului neam românesc.
Va urma…