Dacă unirea din 1600 a fost posibilă datorită curajului și ambiției unui singur voievod român, iar cea de la 1859 este meritul întregii națiuni române și îndeosebi al generației pașoptiste, atunci Marea Unire reprezintă mai degrabă consecința victoriei aliaților României.
Aceasta însă nu înseamnă că aspirațiile la unitate națională a românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost zadarnice, ci doar că lupta lor pentru unire nu avea să se încununeze cu izbândă la 1 decembrie 1918 dacă deznodământul primului război mondial era altul. Altfel spus, România Mare s-a format datorită unui cumul de circumstanțe favorabile, atât de ordin intern, cât mai ales extern.
Din start, trebuie menționat că nu românii au declanșat prima conflagrație mondială și că aceștia s-au pomenit într-o situație ingrată, cu o țară independentă doar de aproape patru decenii și înconjurată de state beligerante. Neutralitatea asumată la 28 iulie 1914 nu putea fi perpetuată la infinit, pentru că teritoriul și potențialul militar al României era mult prea râvnit de ambele tabere: Antanta și Puterile Centrale. Fiecare dintre ele promiteau, în schimbul intrării României în război de partea lor, că vor recunoaște dreptul la unire al românilor din provincia înstrăinată de către cealaltă parte (Germania și Austro-Ungaria își ofereau spijinul pentru recuperarea Basarabiei de la țariști, iar Franța și Anglia și-au asumat recunoașterea unirii Transilvaniei și a Bucovinei cu Vechiul Regat).
În istoriografia românească s-a înrădăcinat disputa simbolică dintre „antantofili” și „germanofili” prin prisma priorităților celor două grupări. Astfel, regretatul istoric Florin Constantiniu considera că unii au pus accent mai mult pe unitatea națională, în timp ce ceilalți erau preocupați de securitatea națională. Fără a contesta sau a minimaliza această ipoteză, trebuie să recunoaștem, fără ocolișuri, că autoritățile române din acea perioadă (în frunte cu prim-ministrul Ion I.C. Brătianu) au optat pentru Transilvania, în detrimentul Basarabiei. Și au făcut acest lucru sacrificând atât ideea de securitate, cât și cea de unitate națională deplină. Or, până la 1916 România făcuse parte dintr-o alianță politico-militară care i-a fost benefică (în baza Tratatului secret cu Austro-Ungaria din 1883), pe când după 1918 s-a expus unui sistem al relațiilor internaționale deosebit de instabil. Și ce fel de stat național unitar aveau să aibă românii fără jumătate din Moldova medievală?
Totodată, dacă România nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878), adică dacă nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. Un rol aparte în reușita idealului național l-au avut organele regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania), care au realizat transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.
Dintr-un alt punct de vedere, Mare Unire a fost posibilă datorită reformelor militară şi agrară. Asta deoarece situaţia incertă în care s-a pomenit România (noiembrie 1916 – ianuarie 1917) este comparabilă cu cea a Basarabiei (noiembrie 1917 – februarie 1918) şi doar intervenţiile salvatoare ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, precum şi la Chişinău, au permis supravieţuirea statului român şi a tinerei republici pruto-nistrene, în care dezertorii din armata țaristă declanșaseră dezmățul (jafuri, omoruri, violuri, etc.). Cât priveşte reforma agrară, este cunoscut faptul că datorită decretelor semnate de către regele Ferdinand şi a legii despre reforma agrară votată de Sfatul Ţării (la 26 noiembrie 1918), a fost demarat procesul de împroprietărire, ceea ce nu a constituit doar o modalitate de a spori adeziunea populaţiei (în special a celei rurale) faţă de demersurile conducătorilor, ci o condiţie inerentă a supravieţuirii statale (pentru România) şi naţionale (pentru Basarabia).
„Miracolul istoric” din 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită contextului internaţional creat. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenţei etnice, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să se manifeste plenar pentru înfăptuirea idealului național.